Campania propriu-zisă începe cu “Prelude to War”, o introducere-tutorial care constă în cunoaşterea celor trei super-puteri şi familiarizarea cu sistemul de control. După ce terminăm tutorialul vom avea la dispoziţie o hartă a lumii împărţită după ariile de influenţă, unde va trebui să ne alegem o super-putere de partea căreia să luptăm: SUA, Federaţia Europeană sau Rusia. Dacă e să ne luăm după descrierile oferite, Join Strike Force-ul american este mai mult axat pe tehnologie stealth, având ca armă specială roboţii, în timp ce European Enforcer Corps este specializat pe războiul urban şi armele electronice. Iar ruşii se complac în veşnica forţă brută care i-a făcut faimoşi de-a lungul istoriei.

Într-un fel, această hartă a lumii va aduce aminte multor jucători de celebra “tablă” din RISK, unde mutările sunt turn-based. Odată ales teritoriul ţintă, bătălia pentru controlul său va avea loc în timp real, fiind disponibile patru tipuri de misiuni, în funcţie de teritoriul pe care-l atacaţi sau, după caz, apăraţi:

• Raid – Atacatorul trebuie să distrugă în maxim 15 minute toate clădirile critice ale oponentului, în timp ce acesta din urmă trebuie să le apere.
• Assault – Eliminarea tuturor unităţilor inamice.
• Conquest – Cucerirea a mai mult de jumătate din Uplink-urile de pe hartă.
• Siege – Cea mai dificilă misiune, constă în capturarea Uplink-urilor critice pentru oponent.

În timpul luptelor puteţi folosi suport tactic sau chema un număr limitat de întăriri prin intermediul Command Points, „bani” obţinuţi prin capturarea Uplink-urilor. Odată ce este capturat de infanterie, un Uplink poate fi îmbunătăţit pentru a oferi suport tactic unităţilor aliate. Uplink-urile reprezintă astfel partea cea mai importantă a jocului (fiind similare cu steagurile din modurile “Capture the Flag”) motiv pentru care, indiferent de tipul misiunii, acestea trebuie protejate şi îmbunătăţite ori de câte ori se poate face acest lucru.

Suportul tactic poate fi aerian, electronic sau de recunoaştere (Force Recon). Cel aerian nu cred ca mai necesită prezentare, fiind folosit în special împotriva unităţilor blindate, cel electronic dezactivează scuturile unităţilor inamice şi le poate neutraliza pentru o perioadă limitată de timp, iar cel de recunoaştere trimite la un Uplink un mic detaşament format din mai multe unităţi (în funcţie de nivel), pentru a-l proteja.

Tactica din cadrul confruntărilor se bazează pe clasicul „lanţ trofic” (sau piatră-foarfecă-hârtie) cunoscut fanilor de strategii. De exemplu, transportoarele blindate vor nimici elicopterele, elicopterele la rândul lor vor face una cu pământul tancurile, iar tancurile vor spulbera transportoarele blindate. Sistemul nu este neapărat realist, dar a fost gândit astfel de producători pentru ca fiecare unitate să aibă dezavantajele şi avantajele proprii.

De altfel, unităţile sunt puţine la număr, subliniind mai degrabă partea tactică a jocului: infanterişti, ingineri, transportoare blindate, elicoptere, tancuri, artilerie şi centrul mobil de comandă. De notat că între misiuni poţi îmbunătăţi unităţile cu ajutorul creditelor pe care le obţii în funcţie de cât de bine te descurci pe câmpul de luptă, lucru valabil şi pentru suportul tactic.

Interesant aici e că în momentul în care una dintre părţile combatante e aproape de victorie, se declanşează aşa-numita fază Defcon, în care „pierzătorilor” le este oferit acces la o armă de distrugere în masă (WMD) şi posibilitatea de a distruge un uplink, pentru a încerca să schimbe cursul bătăliei. Ţineţi cont însă că după ce folosiţi WMD-ul, adversarii vor primi şi ei acces la ea, deci nu este indicat să o detonaţi decât în momentul în care sunteţi siguri că vă poate ajuta cu adevărat.

AI-ul este foarte şiret şi agresiv, având potenţialul de a pune probleme şi strategilor veterani. De aceea, novicii s-ar putea să se acomodeze un pic mai greu, mai ales dacă vor să folosească şi sistemul audio de control. Eficacitatea AI-ului se datorează însă şi câtorva piedici puse jucătorilor, cum ar fi controlul greoi al camerei şi pathfinding-ul.

Da, ştiu, EndWar nu este nici primul şi nici ultimul RTS/RTT cu această problemă, dar este cel puţin enervant ca într-un joc lansat în 2009 unităţile tale să primească un ordin, indiferent de metoda folosită, iar acestea să aibă un lag de minim 1-2 secunde până-l execută, pentru ca apoi să aleagă ruta cea mai difică şi să ajungă la destinaţie cu o întârziere care te poate costa uneori victoria.

Un alt aspect deranjant e că diferenţele între cele trei facţiuni sunt aproape insesizabile, lucru care face alegerea unei super-puteri să fie o chestie mai mult de gust decât de avantaje practice. Numărul limitat de unităţi nu ajută nici el foarte mult în această privinţă, deoarece chiar şi cu diversele îmbunătăţiri, când vei vedea tancuri pe câmpul de luptă nu vei trimite niciodată infanteriştii să le distrugă, ci vei opta cel mai probabil pentru elicoptere sau artilerie.

Ajunşi la multiplayer, acesta ia forma aşa-zisului “Theatre of War”, în care trebuie din nou să te alături uneia dintre cele trei super-puteri pentru a cuceri lumea. Cu fiecare luptă câştigată, batalionul pe care îl comanzi va obţine experienţă şi credite pentru îmbunătăţiri, iar rezultatele confruntărilor vor fi calculate la sfârşitul zilei, stabilindu-se care facţiuni au câştigat teritorii şi care au pierdut.

De asemenea, la fiecare autentificare îţi va fi prezentat şi un raport cu ce s-a mai întâmplat pe front cât timp ai fost plecat, o idee drăguţă, dar care devine plictisitoare la un moment dat. Interesant e că în funcţie de momentul în care alegi să te alături războiului online, se poate întâmpla să primeşti şi credite extra dacă alegi o facţiune care se află într-un dezavantaj clar.

Ca moduri de joc sunt fi disponibile cele din single-player, hărţile fiind şi ele aceleaşi: Arrabida, Dukovany, Fort Campbell, Fort Levski, Istra, Matera, Sevastapol, Moscova, Paris, Washington D.C., ca să enumăr doar câteva.

Dar aşa cum îi stă bine unui titlu multiplatformă, EndWar nu duce lipsă de probleme, unele oarecum clasice. În primul rând, cea mai mare nemulţumire este legată de aspectul vizual. Nu că ar avea neapărat legătură cu consolele, căci acestea încă mai prezintă o putere de calcul respectabilă, dar grafica este învechită. Personal, nu mă deranjează o grafică puţin mai demodată dacă în schimb există gameplay, poveste şi efecte sonore de calitate.

Dar chiar şi aşa, există un prag sub care nu prea e bine să ajungi, mai ales când şi cerinţele de sistem sunt destul de ridicate. Ce-i drept, odată cu lansarea patch-ului 1.01 producătorii au mai umblat la optimizare, mai ales în privinţa anti-aliasingului, dar nu vă aşteptaţi la miracole.

La asta se mai adaugă camera, ce nu oferă implicit clasica perspectivă izometrică, ci ia direct “fluxul” acţiunii, urmărind doar câmpul vizual al unităţii selectate. Pe de altă parte, acest lucru înseamnă că centrul mobil de comandă devine mult mai important, deoarece dacă-l pierzi, pierzi şi aşa-numitul “sitrep”, lucru care poate influenţa de multe ori o confruntare.

Revenind la grafică şi la problemele acesteia, de la distanţă ea poate încânta ochiul prin peisaje atmosferice, însă la apropiere lucrurile iau o întorsătură urâtă. Texturile slabe, culorile spălăcite, exploziile spartane alături de efectele de fum şi foc, toate lasă un gust amar. Ori când poţi să faci zoom-in până la nivelul infanteriei, dar odată ajuns acolo observi că nu ai de fapt ce vedea, nu poţi să nu te întrebi de ce mai există această posibilitate.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre animaţiile lipsite de realism ale unităţilor. Până şi elicopterele sau avioanele “alunecă” în aer, iar atunci când unităţile sunt puse în mişcare, acestea parcă patinează. Din nou, de la distanţă totul pare ok, dar când te apropii, această iluzie este spulberată fără drept de apel.

Partea audio în schimb este destul de bine realizată, cel mai mult impresionând accentele unităţilor care, în funcţie de facţiunea aleasă, vor beneficia şi de replici amuzante, atât ruşii cât şi europenii fiind clar favorizaţi în acest sens, deşi nici americanii nu sunt neapărat mai prejos. Muzica este şi ea antrenantă şi-şi face simţită prezenţa în confruntări, cu toate că la un moment dat poate deveni repetitivă.

EndWar va reprezenta cel mai probabil o dezamăgire pentru fanii strategiilor în timp real pe PC, el fiind creat pentru o cu totul altă piaţă, cea gamerilor “casual”. Fiindcă în afara sistemului de comandă vocală şi a unui mod multiplayer o idee mai interesant decât media, EndWar din păcate nu are nimic care să atragă pe termen lung, fiind mai degrabă un aperitiv decât felul principal.