Crysis Warhead

Ca şi în cazul primului Crysis, este extrem de dificil să priveşti jocul celor de la Crytek Budapest cu un ochi obiectiv. Grafica ambelor shootere este atât de avansată din punct de vedere tehnic încât te orbeşte, te lasă mut în scaun şi îţi bagă pumnul în gură când este vorba de critica constructivă în ceea ce priveşte art design-ul, povestea, cerinţele de sistem, repetitivitatea, sau orice altceva.

Cineva (nu spun cine, persoană importantă) a spus că primul Crysis este un joc pentru cei cu un fetish pentru vegetaţie. Expansion-ul nu intenţionează să schimbe nimic din punctul ăsta de vedere, orientându-se în schimb spre un gameplay mai alert şi un mod multiplayer mai dezvoltat. Dacă aţi sperat să vedeţi şi altceva în afară de junglă şi junglă îngheţată în acest expansion, aţi sperat degeaba, căci nivelurile din Warhead sunt în mare la fel, minus partea cu nava extraterestră.

Având un preţ mai mic de 100 RON, Warhead poate fi terminat în aproximativ 5 ore, în funcţie de îndemânarea fiecăruia. În acest interval, timpii morţi au fost reduşi la zero, acţiunea debutând încă din primele secunde şi menţinând un nivel ridicat de explozii pe metru pătrat până la final. Dacă în primul Crysis existau zone de respiro unde te puteai plimba şi admira grafica, aici în orice moment cineva trage în tine, într-o formă sau în alta. Multe niveluri au fost de altfel subţiate în ceea ce priveşte alegerea drumului spre obiectiv, au fost scriptate şi gâtuite spre zone gândite să îţi pună pielea pe băţ, în special când conduci vreun vehicul.

Cu alte cuvinte, dacă te opreşti, eşti mort. Acţiunea şi feeling-ul sunt destul de sus, dar viteza cu care aceste niveluri se desfăşoară vor accelera şi mai mult drumul spre final, micşorând în acelaşi timp rejucabilitatea.

Mecanica jocului nu a fost schimbată. Ai aceleaşi puteri “ataşate” costumului şi în mare acelaşi arsenal. Au fost adăugate câteva “accesorii”, cum ar fi grenadele EMP, ce transformă lupta împotriva unui gigel echipat în acelaşi costum ca al tău într-o joacă de copii, C4, nişte aruncătoare de grenade, mine antipersonal... chestii de bun simţ.

Pe lângă intensificarea acţiunii, s-a mers pe ideea formării unui grup în jurul tău. Băieţii se agită, ţipă clişeu după clişeu şi trag în inamic destul de eficient, într-o asemenea măsură încât poţi chiar la fel de bine să îi ignori şi să îţi vezi de treabă. De murit nu o să moară, iar scriptul care îi scoate din acţiune oricum nu depinde de tine.

Per total, expansion-ul este mai alert, mai concentrat şi, pentru că trebuie spus, mai bun decât originalul. Gameplay-ul este mai închegat şi mai “matur”, reuşind să stea pe propriile picioare de această dată fără să fie, cel puţin în opinia subsemnatului, doar un accesoriu pentru grafică. Păcat totuşi că povestea este în continuare subţire rău, ba chiar şi mai subţire decât în primul, chit că aici oamenii chiar au încercat să o dezvolte prin secvenţe cinematice, flashback-uri şi dialoguri mai intense.

Pe scurt, cutscene-urile arată atât de bine încât efectiv te aduni de pe jos, iar filtrele aplicate suplimentar faţă de predecesor sunt atât de realiste încât devine un pic înspăimântător. Toată stima şi respectul. Păcat însă că aceleaşi cutscene-uri ( în care, repet, s-a băgat mult mai mult efort decât în original) sunt strepezitor de plictisitoare, lente şi, către final, fără nici un fel de logică. Complet pe lângă în ceea ce priveşte conceptul, deşi tot te uiţi la ele cu gura căscată datorită graficii. De asemenea, dacă tot mă leg de diverse chestii, nu înţeleg de ce lupta finală a fost simplificată la modul “Ia d-aici o super armă, apasă pe butonul stâng al mouse-ului de vreo cinci ori, apoi uită-te la credits”. Şi cu toate că s-a bătut apa-n piuă suficient încât să reţin că Nomad nu mai este personajul principal, din punct de vedere al importanţei în poveste, această diferenţă este nulă.

După cum spuneam, single-player-ul este scurt, motiv pentru care modul multiplayer (numit Crysis Wars) este binevenit. Accesibil separat faţă de single-player (citiţi executabil separat, instalare separată), el vine printre altele cu şapte hărţi noi (pentru un total de 21) şi cu Team Instant Action (aka Team Deathmatch), o lipsă notabilă din prima parte. Modurile Instant Action şi Power Struggle sunt în continuare prezente şi, la fel ca în original, cel din urmă este doar un haos cu grafică frumoasă fără o echipă organizată.

Odată în grup cu oameni care chiar ştiu ce fac, cucerirea (şi mai important, menţinerea) obiectivelor în Power Struggle devine o activitate extrem de distractivă, mai ales că interfaţa a fost îmbunătăţită, iar puterile costumului din dotare au fost (în sfârşit) ajustate pentru multiplayer. De exemplu, invizibilitatea chiar durează mai mult de 3 secunde, oferind noi posibilităţi tactice de folosire.

M-am distrat ceva cu Crysis Wars şi cu toate că nu m-a ţinut atât de mult în faţa calculatorului cum a făcut-o componenta online din COD4, îi apreciez meritele. Mi se pare ok că avem în sfârşit team deatmatch, o varietate mai mare de hărţi şi, foarte important, performanţă mult mai ok ca înainte. Dacă primul Crysis rula fix la fel indiferent dacă era lansat în single sau în multi, diferenţa de performanţă din Wars este semnificativă pe setări identice. Nu aş putea spune în ce măsură fps-urile în plus vin de la reducerea calităţii grafice, dar important este că arată bine şi se mişcă foarte bine.

Tot pe teritoriul performanţei, secţiunea single-player este clar mai optimizată de această dată. Cea mai evidentă adiţie este cea a streaming-ului de texturi, similar cu ce vedem în jocurile bazate pe engine-ul Unreal, dezavantajul fiind încărcarea extrem de vizibilă a acestora în timp ce te joci. Din păcate, performanţa în DirectX 10 încă este la pământ şi de data asta pot raporta că din punct de vedere vizual (pentru ochi umani) diferenţa între DX9 si DX10 este nulă. O absenţă notabilă pe acelaşi front tehnologic este suportul pentru 64 de biţi. Pe care aparent producătorii îl vor introduce printr-un patch ulterior.

Revenind la jocul efectiv, nu vă aşteptaţi să îl rulaţi cu tot eye candy-ul activat pe o placă video mainstream. EA s-a agitat destul de mult cu PC-ul de 700 de dolari care rulează Crysis Warhead pe High, însă nu a menţionat nicăieri în ce rezoluţie o face. Şi dacă studiem totuşi configuraţia oferită, putem observa că placa video este un 9800GT. Ideea este că optimizările din Warhead nu se adresează celor cu PC-uri slabe, ci doar au grijă ca, de data asta, configuraţiile High End să îl poată rula “la maxim” cu anti-aliasing. Ceea ce mi se pare de bun simţ, mai ales dacă observăm că expansion-ul arată mai bine decât originalul datorită filtrelor suplimentare aplicate, iar pe low jocul încă arată mai bine decât multe shootere cu pretenţii.

În retrospectivă, Crysis devenise un fel de sheet Excel în care tot modificam parametri în speranţa că voi putea creşte framerate-ul peste 15. Am văzut primul nivel de atâtea ori încât îl visam efectiv. În Warhead, am pornit jocul şi am constatat că am 5 fps-uri. Moment în care am dezactivat DirectX 10, am pus anti-aliasing-ul pe application preference şi am modificat rezoluţia din 1920x1200 în 1680x1050. Şi aşa a rămas până la final. Smooth.

La final, mă aştept ca următorul titlu din serie (sau următorul joc de la Crytek) să îmi arate că băieţii ştiu să facă şi altceva în afară de frunze şi pietre renderizate frumos. Crysis (plus acest "installment") este un excelent exerciţiu tehnologic, ce demonstrează cu vârf şi îndesat de ce este capabil un PC puternic, însă odată acest lucru stabilit, aş aprecia dacă oamenii şi-ar folosi tehnologia pentru a crea ceva cu adevărat valoros.