Nevoia de viteză a noii generaţii se poate identifica în mare măsură cu fenomenul Need for Speed, nevoie care a început pe PC odată cu lansarea primului NFS, în 1995. De atunci, condusul virtual fără carnet şi fără limite a luat minţile tuturor celor ce îndrăgeau cât de cât maşinile. Zeci de jocuri au pariat pe viteză şi nu puţine dintre ele pe un condus cât se poate de haotic. NFS-urile au dat de obicei tonul, dar pentru Xbox seria Burnout este sinonimă cu dezastrul pe şosele, fiind mult mai antrenantă decât cursele ceva mai organizate şi fără damage din Need for Speed. Paradise, cel mai recent capitol al seriei Burnout, a ajuns pe rafturile magazinelor iarna trecută, însă doar peconsolele next-gen. După cum eram obişnuiţi, tendinţa era să credem că nu va fi lansat şi pe PC, dar spre bucuria celor fără console, producătorii au decis că ar fi cazul să încerce marea cu degetul, chiar dacă cu un an întârziere. Întrebarea însă e următoarea: avem în faţă acea veşnică portare de doi lei sau jocul e adaptat pentru cerinţele non-consoliştilor? Răspunsul e da, este adaptat, în cea mai mare parte. Și dacă tot l-au portat, studiourile Criterion au introdus şi tot conţinutul extra lansat până acum pentru console: Bikes Pack, cu motociclete şi un ciclu zi-noapte binevenit, Party Pack-ul ce aduce noi opţiuni pentru un multiplayer fără Internet, precum şi Update-ul 1.6 ce aduce îmbunătăţiri generale, cum ar fi posibilitatea de a reporni cursele. Nu mai suntem în Kansas Paradise City este un oraş tipic american, împărţit pe zone, de la centrul aglomerat până la case şi staţiuni montane. Deşi la viteza cu care trecem prin el poate părea cam mic, zonele sunt totuşi suficient de variate pentru a nu plictisi. Cea mai importantă caracteristică a metropolei este mulţimea de drumuri lăturalnice, pline cu rampe şi prăpăstii numai bune de încercat. Și după cum le stă bine unor drumuri neamenajate, şansele de a ne distruge maşina sunt extrem de mari. Cum de o rampă poate fi o sursă indubitabilă pentru distracţie? În principiu pentru că Burnout este echivalentul expresiei „te-ai făcut praf”. Fiecare bucăţică de stradă este o invitaţie la accidente dezastroase, iar design-ul oraşului este cât se poate de inspirat. O săritură la viteză maximă din vârful unui munte cu o privelişte spre metropolă face toţi banii. Iar ceea ce vine după, de obicei o aterizare extrem de violentă, e cireaşa de pe tort. Un element inedit este faptul că fiecare intersecţie este un potenţial start al unei curse, pe măsură ce sunt deblocate prin avansarea în joc şi obţinerea unor licenţe mai bune. La început jucătorul are licenţă doar pentru clasa F, cea mai slabă, dar cu fiecare nouă clasă se deblochează noi curse. Spre final, toate intersecţiile vor fi, ca să spun aşa, organizatoare de evenimente, deci poţi fi sigur că indiferent unde frânezi la un semafor vei putea concura. În Paradise City viteza e doar un pretext pentru distrugerea maşinilor. Oricât de bine ai vrea să conduci, oricâtă grijă ai avea pentru preţioasa ta maşină, tot în gard o să ajungi. Mai ales în multiplayer, unde un jucător uman dă clasă AI-ului în privinţa agresivităţii. O intrare cu 200Km/h într-un zid nu e însă enervantă, deoarece fiecare accident are unicitatea lui şi implicit farmecul propriu. Sunt sute de moduri în care o maşină poate să ajungă în gard sau în ceilalţi participanţii la trafic, rostogolirile nepierzându-şi în vreun fel atractivitatea chiar şi la a n-a vizionare. Maşinile scrâşnesc, tabla se îndoaie, geamurile se sparg într-o mie de bucăţi, camera urmăreşte de aproape bolidul distrus şi timpul este încetinit, toate pentru a înlesni vizionarea unei rostogoliri sau intrări în zid. Artă, ce mai. Comparativ, în jocurile seriei Flatout, lipsa unui slow-motion scade din efectul cinematic. Aici în schimb este cât se poate de binevenită implemetarea. Pe drumul distrugerii, fiecare maşină are anumite etape determinate de rezistenţa clasei din care fac parte. Chiar de-i vor sări roţile, o maşină va merge până în momentul când este distrusă complet, apoi se va repara singură. Pare simplu (şi chiar e, jocul nu e stresant pe partea asta), dar în anumite curse nu este permisă distrugerea totală. Clasificarea după regn Cu toate că în mare măsură cele peste 70 de maşini sunt asemănătoare ca stil de condus, există trei clase clar delimitate. Speed este cea concentrată pe viteză şi cea mai fragilă din acest motiv. Stunt este cea înclinată spre acrobaţii, fiind foarte manevrabilă şi poate fi considerată soluţia de compromis între cele două extreme. Ultima este Agression, cu maşini mari şi rezistente, de la SUV-uri până la muscle-car-uri masive. E o clasă înclinată spre distrugerea celorlalţi, mult mai facilă datorită greutăţii bolizilor. Fiecare clasă dispune de nitro, însă modul de obţinere şi folosire e un pic diferit la fiecare în parte. O maşină Speed umple bara de nitro dacă trece în viteză prin trafic, la mică distanţă de ceilalţi, fără să atingă maşinile. Este singura clasă al cărei nitro nu poate fi folosit decât dacă bara este umplută complet, dar are o particularitate interesantă: prin acrobaţii în lanţ în timpul unui boost de nitro se poate primi încă o bară plină, atâta timp cât nu distrugeţi maşina. De partea cealaltă, Stunt îşi umple bara doar prin acrobaţii, pe când Agression doar prin tamponarea participanţilor la trafic şi distrugerea mediului. În privinţa maşinilor, pot spune că sunt multe, variate ca înfăţişare şi cu mulţi cai putere sub capotă. Chiar şi cea mai slabă merge mai repede decât cel mai rapid model dintr-un NFS, iar cele deblocate spre sfârşit sunt pur şi simplu prea rapide. Drept urmare, senzaţia de viteză e superbă şi poate fi catalogată drept un mare plus. Ca bonus, maşinile pot fi vopsite într-o varietate de culori, deşi la viteza pe care o au, nu prea veţi avea timp să admiraţi nuanţa de portocaliu-aprins pe care tocmai aţi folosit-o. Pe lângă varietatea de maşini mai avem şi motocicletele nou introduse, care din păcate sunt doar patru la număr. Viteza acestor modele, ce pare mai mare decât cea a maşinilor datorită stilului de condus, face controlarea lor mult mai problematică, fiind nevoie de mult mai multă îndemanare. La asta se adaugă şi faptul că te poţi răsturna mult mai repede cu o motocicletă, deoarece orice izbitură înseamnă o rostogolire sigură, dar satisfacţia menţinerii pe traseu este mai mare. Curse frate Burnout Paradise este identic cu versiunea de console în ceea ce priveşte modurile de joc, dar nici nu cred că era nevoie de mai mult. Clasicul Sprint, denumit Race, este aici dezlănţuit pe toate străzile, neexistând bariere. Fiecare concurent o ia pe unde poate, doar, doar o ajunge primul la linia de sosire. Există ce-i drept un sistem de atenţionare care ne arată drumul „recomandat”, dar luând în considerare viteza cu care se desfăşoară totul, nu prea se mai uită nimeni la el. Ca în orice joc free-roam, învăţarea oraşului este baza. Circuite nu există, dar în schimb avem modul Marked Man, unde jucătorul trebuie să ajungă la destinaţie cu bolidul... relativ întreg, fiind mereu urmărit de două sau mai multe maşini furioase, rapide şi cu tonaj mare ce fac tot posibilul pentru a-l distruge definitiv. În Road Rage e taman invers: ceilalţi concurenţi trebuie deraiaţi de un anumit număr de ori într-un timp anume (distracţie, distracţie, dar e contra-cronometru), număr care creşte odată cu avansarea în joc. Stunt Run-ul e axat pe cascadorii extreme pe bază de combo-uri şi se poate dovedi destul de greu în anumite părţi ale oraşului, pe când în altele este chiar facil dacă acestea sunt împânzite cu rampe. Ar mai fi şi un mod bazat pe calităţile fiecărei maşini, cu un anumit timp de ajuns într-un loc dat, precum şi ce a introdus pachetul Bikes, însă nimic special. Un mod atipic şi opţional este Showdown-ul, ce permite rostogolirea în aer cu scopul e a strica cât mai multe maşini până la distrugerea completă a celei proprii. Pare distractiv, dar este cât se poate de inutil şi plictisitor, spre deosebire de modurile Crash şi Traffic Attack din vechile Burnout-uri, care aveau cam acelaşi scop, dar erau mult mai interesante prin implementare lor. Pe lângă aceste moduri, jucătorii au posibilitatea să descopere peste 500 de obiecte „colecţionabile”, printre care cele 400 de garduri care duc spre scurtături sau drumuri ascunse, mega+sărituri şi pancardele roşii cu titlul jocului, care mai de care mai inaccesibile. Descoperirea tuturor elementelor ascunse va debloca maşini şi mai puternice, aşa că avem un motiv în plus să încercăm să le găsim pe toate, pe lângă simplul fapt că este distractiv. Distrugeţi-vă ca fraţii Multiplayer-ul este baza Burnout-ului. Până acum eram obişnuiţi ca un joc să fie axat pe single-player şi eventual să aibă şi câteva opţiuni pentru multi. Aici, partea multiplayer este atât de bine implementată încât se poate spune că mai bine joci online decât singur. Indiferent că vrei ca rezultatele să-ţi fie reţinute sau nu, poţi concura într-o clonă de Paradise City creată de un jucător. Odată ajuns acolo, ori te plimbi de nebun aşteptându-i pe ceilalţi să termine cursa în care sunt, ori aştepţi ca host-ul să înceapă una nouă. În timpul aşteptării te poţi izbi de maşinile care circulă paşnic pentru a-ţi exersa înclinaţiile de maniac, dar şi pentru a fi reţinut în statistici ca un mare distrugător. Ca moduri de joc în multiplayer, când vine vorba de cursele ranked care contează pentru statistici, în mare doar Sprintul există, cu variaţii gen checkpoint-uri împrăştiate pe hartă ce trebuie parcurse într-o anumită ordine. Dezamăgitor aici e că pentru curse unranked putem folosi şi celelalte moduri din single-player, cum ar fi Marked Man sau Stunt Run, dar care nu sunt la fel de populare online deoarece nu se ţine decât un clasament provizoriu, pe durata partidei. Și toţi ştim dorinţa generală de a fi prezenţi printre primii jucători într-un clasament cu mii de concurenţi, lucru posibil doar cu ajutorul curselor ranked. Eu sper ca printr-un patch vor fi incluse şi celelalte moduri de joc pentru ranked matches, măcar de dragul varietăţii. Ar mai fi şi cele 350 de Freeburn Challenges care pot fi îndeplinite fie de unul singur, fie cu mai mulţi jucători, după caz. Acestea sunt diverse obiective, recorduri sau competiţii între participanţi, iar finalizarea tuturor vă va da ceva bătăi de cap, dar şi satisfacţia că aţi făcut tot ceea ce se putea face. Ca obiective mai năstruşnice trebuie menţionat cel de a sări deasupra celorlaţi jucători la o înălţime cât mai mare sau de a distruge concurenţii aterizându-le în cap cu ditamai maşina, obiective care pot fi extrem de comice în unele situaţii. Farmecul în multiplayer-ul din Paradise e că jucătorii pot fi extrem de imprevizibili şi consecinţa directă e că nu ştii ce ai putea păţi în orice secundă a unei curse. Mai ales că tipurile de maşini şi numărul foarte mare de scurtături oferă fiecăruia ocazia să câştige dacă e atent. Să ne clătim ochii Din punct de vedere vizual, Paradise City se prezintă foarte bine, lucru de admirat ţinând cont că jocurile de racing nu sunt neapărat puncte de reper când vine vorba de grafică. Pe lângă faptul că nu există ecrane de loading, indiferent că alergi ca nebunul dintr-un capăt al oraşului în celălalt cu 300+ Km/h, maşinile sunt foarte atent lucrate şi e realmente o plăcere să le vezi de aproape. Îmbucurător este că şi optimizarea poate fi trecută pe lista de reuşite ale producătorilor, mai ales că titlul de faţă este o portare. Jocul rulează foarte bine şi cu un framerate constant, ceea ce nu poate decât să ne bucure, având în vedere viteza fenomenală. Doar activarea SSAO-ului (Screen Space Ambient Occlusion) reduce drastic performanţa, benefiicile aduse calităţii vizuale fiind însă discutabile. Personal recomand dezactivarea lui, mai ales că nu se pierde mare lucru din ce am observat. Sunetul este la înălţime când vine vorba de motoare şi efecte, mai ales cele de impact, dar pierde teren la muzică. Coloana sonoră include peste 90 de melodii, dar majoritatea sunt fade. Soundtrack-ul se concentrează pe rock, dar avem printre altele şi multe melodii simfonice. De ce sunt şi simfonice nu ştiu, fiindcă nu se potrivesc deloc, ba chiar nici nu prea le auzi în nebunia generală de pe străzi. Consider că 20-30 de melodii alese mai pe sprânceană ar fi fost mult mai ok. Altfel, Winamp-ul e soluţia recomandată. Zboară pe străzi Cu toate maşinile deblocate, "descoperirile" şi cursele câştigate se poate considera că ai terminat 100% Burnout Paradise, cu o desagă de maşini, multă satisfacţie şi ore bune de joc. Dorinţa de a îndeplini toate obiectivele şi de a obţine toate maşinile poate fi comparată cu aceea de termina un Grand Theft Auto, indiferent cât de nebunească ar fi misiunea, doar fiindcă există posibilitatea. Iar când ai ajuns în sfârşit la final poţi sta liniştit ştiind că ai mai terminat un joc grozav. Burnout Paradise este un arcade racer pe care-l pot recomanda tuturor celor care adoră viteza excesivă şi mai ales fanilor dezamăgiţi de ultimele titluri din seria Need for Speed. Asta deoarece Paradise este exact inversul Undercover-ului; tot ce merge prost în cel din urmă funcţionează impecabil în Burnout. Mai rar întâlneşti un joc bun care se întâmplă să fie şi o portare excelentă, cu o inimă plină adrenalină şi o senzaţie de viteză nemaipomenită.Burnout Paradise: The Ultimate Box
Producător: Criterion Studios
Distribuitor: Electronic Arts
Platformă: PC
Gen: Racing
Data lansării: 06-Feb-2009
Website: Vizitează
PC recomandat: CPU 3Ghz, 1GB Ram, Video Card with 512MB