Cunosc deja un număr destul de ridicat de indivizi care au spus că dacă mai văd un singur shooter având ca fundal unul din cele două Războaie Mondiale, or să o cam ia razna. Personal, mi se pare atât de evident şi de nesecat acest izvor de inspiraţie pentru majoritatea producătorilor, încât nu mai bag în seamă prea tare tema şi încerc să judec exclusiv şi excesiv conţinutul. Asta chiar dacă am văzut de atâtea ori lupta de la Stalingrad încât îi ştiu fiecare metru de ţărână cu lux de amănunte.

Pe de altă parte, câteva francize s-au remarcat prin faptul că au monopolizat într-un mod oarecum fericit subiectul, printre care Medal of Honor, Brothers in Arms şi în special Call of Duty.

Hai la ros!

Am jucat cu rigurozitate toată seria CoD, mai puţin Call of Duty 3 (cel pentru console) şi pot afirma că pentru mine cel puţin, acestea sunt cele mai atmosferice şi, prin extensie, cel mai reuşite shootere WW2. Iar aici vorbim despre ambele componente, single-player şi multiplayer.

Ştiu că unii pasionaţi de Medal of Honor sau Battlefield vor fi tentaţi să mă contrazică. E dreptul lor, până la urmă, deoarece gusturile nu se discută. Se pare însă că cei de la Activision nu au fost foarte mulţumiţi de Modern Warfare-ul care s-a strecurat într-o serie pe teme istorice, aşa că au luat engine-ul din MW, i-au montat 2-3 shadere de-ţi fac ochii praştie şi au lansat repede un joc nou.

Şi contrar opiniei generale, iată că încă mai e de ros la acest os. De data aceasta, e vorba despre întâlnirile de gradul III între americani şi japonezi prin junglele estului, respectiv o versiune uşor adaptată a filmului Enemy at the Gates şi Fuga prin Porumb a armatei germane, încercând să scape de răzbunarea Mamei Rusii pentru masacrul de la Stalingrad. Cu alte cuvinte, misiunile sunt amestecate într-un fel de campanie de sfârşit de Al Doilea Război Mondial.

Vei juca când cu americanii, când cu ruşii, când în Europa, când în Asia şi Pacific. Aşa că nu avem de-a face cu o poveste clară, ci cu câteva evenimente remarcabile care constitue un fel de capăt de serie din care au făcut parte CoD şi CoD 2. Subliniez faptul că nici acest Call of Duty nu se dezminte. Ba din contră, duce seria extrem de sângeros mai departe, lucru care a făcut-o pe Lara să se întrebe – „Cine ar mai putea avea chef de război după World at War?!”, după vreo câteva ore de joc.

Dezmembrări

Atmosfera este ca de obicei imposibil de confundat. Aceaşi nebunie, acelaşi rol de carne de tun pe care-l ai, aceleaşi obiective care pe nivel maxim de dificultate storc untul din tine. Pe lângă asta, a apărut un element care îi va şoca pe mulţi: violenţa. În fine, oamenii sunt dezmembraţi corespunzător, iar un tir bine ţintit îi lasă fără picioare, mâini... sau fără nimic, dacă se foloseşte o grenadă. Este unul dintre puţinele jocuri care abuzează de realism în ceea ce priveşte fragilitatea fizică a omului.

Dar nu o să vedeţi prea mult sânge pentru că, oarecum contrar a ceea ce ştiţi din alte jocuri, nu avem decât vreo 5-6 litri în vene, care circulă la o presiune mult prea scăzută încât să ne iasă fântâni arteziene din artere atunci când suntem dezmembraţi în diferite condiţii pe care nu le doresc nimănui. Că pulsează un pic când o arteră e secţionată, că se formează o baltă roşie în urmă, asta e perfect adevărat. Însă World at War nu exagerează, fiindcă nici nu are nevoie.

Prima dată când am luat un automat de calibru mare în mână şi am retezat picioarele unui neamţ care săracul se retrăgea, mi s-a făcut un gol amarnic în stomac. Şi e ciudat pentru mine, fost student la medicină, cu destule cadavre disecate la activ. Ori dacă am simţit asta într-un joc 3D, vă întreb, oare care sunt şansele să rămân întreg la minte după o experienţă reală, de război?!

În schimb, lipsa completă de umanitate a soldaţilor japonezi m-a dezgustat, ea fiind fals prezentată şi un rezultat evident al culturii vestice refractară şi ignorantă faţă de cea estică. Asta comparativ cu experienţa superbului film al lui Clint Estwood, Letters from Iwo Jima. Ca o paranteză, mi-a amintit în mod trist de soarta unei populaţii extrem de evoluată spiritual, indienii nord-americani, care a fost pur şi simplu judecată greşit şi adăugată pe conştiinţa extrem de pătată a multor americani. Ciudat e că obiceiul se menţine, lucru care poate însemna involuţie sau interes politic.

În spatele frontului

Revenind la teoria seriei CoD, al doilea lucru original pentru ea în cazul lui World at War este introducerea modului cooperativ pentru single-player. "Problema" lui este faptul că bate de departe modurile clasice multiplayer ale jocului.

Majoritatea sunt de părere că modelul co-op adus în atenţia lumii de Serious Sam şi disponibil acum în titluri precum Gears of War, Left 4 Dead sau Red Alert 3, este şi va fi întotdeauna unul de succes. Şi asta pentru că PvP-ul, în orice formă disponibilă, se pare că nu-i atrage pe foarte mulţi. Ideea în sine de a „ucide” un personaj 3D, care într-o formă abstractă dispune de suflet, nu e pe gustul tuturor.

Dar când e vorba de lupta împotriva unor personaje „evil” aflate sub atenta oblăduire ai AI-ului, lucrurile iau o întorsătură suficient de nevinovată încât nimeni să nu ajungă să simtă vreo mustrare de conştiinţă când omoară hoarde de inamici împreună cu prietenii.

De aceea, nici nu trebuie să ne surprindă faptul că modul co-op în care trebuie să rezişti cât mai mult alături de prietenii tăi împotriva unor hoarde din ce în ce mai periculoase de zombie este una dintre cele mai populare alegeri când vine vorba de multiplayer-ul din World at War.

Din nefericire, atât în single-player, cât şi în cooperativ, persistă aceeaşi problemă a întregii serii: o scriptare a evenimentelor şi a acţiunilor AI-ului care miroase urât de la distanţă. Acest lucru strică toată rejucabilitatea campaniei şi nu profită decât extrem de puţin de prezenţa modului cooperativ. Iar introducerea Death Card-urilor, un fel de bonus pe care le poţi găsi în misiuni şi care-ţi oferă acces la diferite ciudăţenii în co-op, este departe de a fi suficient (spre exemplu, un Death Card te pune să-ţi împuşti camarazii pentru a-i învia).

Evident, s-ar justifica astfel longevitatea multiplayer-ului chiar şi în condiţiile în care numărul hărţilor este relativ redus. Pe de altă parte însă, World at War a preluat mult din multiplayer–ul predecesorului său, Modern Warfare. Atât de mult încât să se remarce. Şi totul parcă e prea artificial.

Da, avem în fine câteva hărţi pe care se pot controla vehicule, avem două moduri noi de joc, War şi Capture the Flag, însă ceva anume nu prinde, lucru care se vede cel mai bine în gradul de ocupare al serverelor. Mulţi jucători probabil nu vor fi de acord cu mine în ceea ce priveşte acest lucru, aşa că le recomand o scurtă revenire la Call of Duty 2…

Ceea ce m-a deranjat în special este precizia incredibilă a armelor. Cu un model automat poţi să dai headshot-uri destul de uşor la distanţe unde în teorie numai o armă cu lunetă ar putea face asta. Dacă în Modern Warfare era normal oarecum să ai unelte aşa precise, datorită evoluţiei în timp, aici pică prost şi nu se potriveşte.

Pe lângă asta, Perk-urile sunt cam aceleaşi (în afară de vreo 10 suplimentare), doar că unele au nume schimbate, evoluţia e la fel etc. Probabil d-aia cei care preferă lumea modernă umplu în continuare serverele de Modern Warfare, iar cei care ţin la realismul războaielor mondiale joacă în continuare Call of Duty 1 şi 2.

Scurte considerente tehnice

Din punct de vedere grafic, chiar dacă shaderele de care vorbeam pe la început omoară ochii, totuşi avem de a face cu cel mai frumos engine de Call of Duty creat până acum. Iar aici puterea lui a fost întinsă la maxim: junglele arată suprinzător de bine, exploziile sunt mirifice, fizica te lasă mască, plecând de la problema organelor smulse şi până la cea a distrugerii clădirilor, vehiculelor etc.

Evident, toate sunt scriptate vizibil, cu un comportament repetitiv şi deranjant pentru un ochi format. Dar pentru un simplu gamer, aceste lucruri pot reprezenta chiar şi un avantaj, în condiţiile în care e singurul element care conferă o oarecare relaxare. Când reiei salvarea ştii ce se va întâmpla după colţ.

La rândul lor, sunetul şi prezentările misiunilor mi-au depăşit oarecum aşteptările. Deşi există unele mici probleme de redare pe plăci de sunet „normale”, totuşi nu am cum să nu mă închin în faţa modului artistic în care acesta se integrează cu restul. Iar faptul că veţi auzi vocile lui Kiefer Sutherland şi Gary Oldman (cu accent rusesc) în timpul misiunilor şi în prezentările lor nu poate fi considerat decât un bonus.

World at War este un titlu Call of Duty remarcabil, din nou, dar e clar că se putea face mult mai mult pe partea de multiplayer. Spre deosebire de restul jocurilor din serie, studiourile Treyarch nu se pot mândri deloc cu acest din urmă aspect care până la urmă a asigurat longevitatea impresionantă a seriei până în prezent.

Dar pe de altă parte, nu m-ar mira dacă peste exact un an de zile lucrurile se vor schimba. Asta dacă vor mai exista indivizi capabili să digere această temă a celor două Războaie Mondiale.