Sam and Max: Season One
Producător: Telltale GamesDistribuitor: GameTap
Platformă: PC
Gen: Adventure
Data lansării: 18-Jun-2007
Website: Vizitează
PC recomandat: CPU 2GHz, 1GB RAM, Video Card with 128MB
Tratarea jocurilor ca episoade separate nu este o idee nouă, popularizarea acesteia fiind făcută de cei de la Valve prin lansarea Half-Life 2 Episode 1. Conceptul conform căruia jocurile pot fi create asemenea unui serial aduce câteva avantaje pe care industria s-a grăbit să le menţioneze: e mai ieftin să faci un joc mai scurt, cu încasările primului episod se poate continua realizarea urmatoarelor iar fanii nu vor trebui să aştepte ani buni pentru lansarea următorului capitol. În plus, astfel de episoade pot fi benefice pentru dezvoltarea distribuţiei digitale.
Din păcate, nu întotdeauna socoteala din casa producătorilor se potriveşte cu cea din târgul episodic, aşa că acest sistem a fost hulit de unii clienţi care se simţeau duşi cu zăhărelul. Durata mare dintre Episode 1 şi Episode 2, precum şi unele apariţii cel puţin mediocre, gen Sin: Episodes (care până la urmă a rămas Sin: Episode) au slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul iniţial. Totuşi, avem în faţă un exemplu care vine dintr-o zonă a gaming-ului neaşteptată şi care reprezintă o reuşită: o continuare în 6 episoade a unui joc vechi de aproape 15 ani care, pe deasupra, face parte dintr-un gen a cărui moarte a fost anunţată de mai multe ori de voci prăpăstioase precum bocitoarele plătite: adventure.
Ca să ne facem o idee despre perioada în care a fost lansat Sam & Max Hit the Road, este suficientă menţiunea că a fost lansat pentru DOS, iar una dintre versiuni era pusă la dispoziţia clienţilor pe floppy disk-uri. Prin prezenţa dialogurilor savuroase, a folosirii unei interfeţe îmbunătăţite faţă de produsele anterioare LucasArts şi a particularităţii personajelor, jocul a devenit un clasic. Urmarea acestuia a fost în lucru la Lucas pâna când, în 2004, s-a decis anularea proiectului din cauza perspectivelor reduse de vânzări. O parte dintre angajaţii implicaţi ]n proiect au format Telltale Games, Steve Purcell (creatorul personajelor) a început colaborarea cu acest studio şi Season One a pornit la drum.
Primul dintre cele şase episoade, Culture Shock, ne aruncă în acelaşi birou cu care eram obişnuiţi din primul titlu, cu mici modificări aduse mobilierului şi interacţiunii cu mediul. Personajele au devenit 3D, dar sistemul de joc general nu diferă mult faţă de predecesor. Interfaţa a fost cosmetizată şi este acum mai uşor de folosit, click-ul stânga al mouse-ului fiind suficient pentru controlarea personajelor şi folosirea obiectelor. S-au păstrat multe detalii din primul joc, fiind evidentă dorinţa producătorilor de a nu ştirbi farmecul acestuia, ci de a continua aventurile celor doi atipici eroi. Pe tot parcursul episoadelor se remarcă o coloană sonoră care se potriveşte extraordinar de bine cu personajele şi atmosfera, fiind o combinaţie de jazz, big-band şi rock’n’roll care este o frunză verde de inovaţie într-o pădure maronie de sunete ce provin din baze de date preînregistrate, cum se întâmplă la alte titluri.
Culture Shock aduce în prim-plan o conspiraţie de control a minţii care poate înfăptuită cu ajutorul a trei foste staruri de sitcom, The Soda Poppers, al căror rol este să răspândească casete video cu un mesaj subliminal. La această intrigă ciudată adăugaţi şi faptul că starurile sunt de fapt foşti copii minune ai micului ecran şi veţi obţine o încrengătură care necesită o soluţie complet originală.
Primul personaj cu care veţi face cunoştinţă este Bosco, patron de magazinaş de cartier, obsedat de sisteme de securitate contra furtului şi care se confruntă cu o situaţie la care nu se aştepta: se încearcă introducerea de obiecte în magazin, nu scoaterea acestora. Bosco este de asemenea cel care oferă diferite dispozitive care par că ne vor fi de folos, dar care se dovedesc de o simplitate debordantă, pentru un preţ ce pare că are un adaos mai mare decât taxele pe benzină. Apoi o veţi cunoaşte pe Sybil Pandemik, care îşi schimbă slujba în fiecare episod şi a cărei „carieră” este mereu importantă pentru rezolvarea misterului din episodul respectiv, în Culture Shock ea fiind psihoterapeut, prilej pentru dialoguri de un umor rafinat, bazate pe teoria Freudiană şi pe teste Rorschach. În Culture Shock puzzle-urile nu sunt foarte dificile, dar se păstrează inventivitatea de rezolvare şi bucuria pe care o obţii când intuieşti anumite soluţii.
Din păcate, nu întotdeauna socoteala din casa producătorilor se potriveşte cu cea din târgul episodic, aşa că acest sistem a fost hulit de unii clienţi care se simţeau duşi cu zăhărelul. Durata mare dintre Episode 1 şi Episode 2, precum şi unele apariţii cel puţin mediocre, gen Sin: Episodes (care până la urmă a rămas Sin: Episode) au slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul iniţial. Totuşi, avem în faţă un exemplu care vine dintr-o zonă a gaming-ului neaşteptată şi care reprezintă o reuşită: o continuare în 6 episoade a unui joc vechi de aproape 15 ani care, pe deasupra, face parte dintr-un gen a cărui moarte a fost anunţată de mai multe ori de voci prăpăstioase precum bocitoarele plătite: adventure.
Ca să ne facem o idee despre perioada în care a fost lansat Sam & Max Hit the Road, este suficientă menţiunea că a fost lansat pentru DOS, iar una dintre versiuni era pusă la dispoziţia clienţilor pe floppy disk-uri. Prin prezenţa dialogurilor savuroase, a folosirii unei interfeţe îmbunătăţite faţă de produsele anterioare LucasArts şi a particularităţii personajelor, jocul a devenit un clasic. Urmarea acestuia a fost în lucru la Lucas pâna când, în 2004, s-a decis anularea proiectului din cauza perspectivelor reduse de vânzări. O parte dintre angajaţii implicaţi ]n proiect au format Telltale Games, Steve Purcell (creatorul personajelor) a început colaborarea cu acest studio şi Season One a pornit la drum.
 |  |  |  |
Primul dintre cele şase episoade, Culture Shock, ne aruncă în acelaşi birou cu care eram obişnuiţi din primul titlu, cu mici modificări aduse mobilierului şi interacţiunii cu mediul. Personajele au devenit 3D, dar sistemul de joc general nu diferă mult faţă de predecesor. Interfaţa a fost cosmetizată şi este acum mai uşor de folosit, click-ul stânga al mouse-ului fiind suficient pentru controlarea personajelor şi folosirea obiectelor. S-au păstrat multe detalii din primul joc, fiind evidentă dorinţa producătorilor de a nu ştirbi farmecul acestuia, ci de a continua aventurile celor doi atipici eroi. Pe tot parcursul episoadelor se remarcă o coloană sonoră care se potriveşte extraordinar de bine cu personajele şi atmosfera, fiind o combinaţie de jazz, big-band şi rock’n’roll care este o frunză verde de inovaţie într-o pădure maronie de sunete ce provin din baze de date preînregistrate, cum se întâmplă la alte titluri.
Culture Shock aduce în prim-plan o conspiraţie de control a minţii care poate înfăptuită cu ajutorul a trei foste staruri de sitcom, The Soda Poppers, al căror rol este să răspândească casete video cu un mesaj subliminal. La această intrigă ciudată adăugaţi şi faptul că starurile sunt de fapt foşti copii minune ai micului ecran şi veţi obţine o încrengătură care necesită o soluţie complet originală.
Primul personaj cu care veţi face cunoştinţă este Bosco, patron de magazinaş de cartier, obsedat de sisteme de securitate contra furtului şi care se confruntă cu o situaţie la care nu se aştepta: se încearcă introducerea de obiecte în magazin, nu scoaterea acestora. Bosco este de asemenea cel care oferă diferite dispozitive care par că ne vor fi de folos, dar care se dovedesc de o simplitate debordantă, pentru un preţ ce pare că are un adaos mai mare decât taxele pe benzină. Apoi o veţi cunoaşte pe Sybil Pandemik, care îşi schimbă slujba în fiecare episod şi a cărei „carieră” este mereu importantă pentru rezolvarea misterului din episodul respectiv, în Culture Shock ea fiind psihoterapeut, prilej pentru dialoguri de un umor rafinat, bazate pe teoria Freudiană şi pe teste Rorschach. În Culture Shock puzzle-urile nu sunt foarte dificile, dar se păstrează inventivitatea de rezolvare şi bucuria pe care o obţii când intuieşti anumite soluţii.
Al doilea episod, Situation Comedy, este o critică la adresa tabloidizării presei, atât cea scrisă, cât şi de pe micul ecran. Sybil renunţă la sclipitoarea carieră ca terapeut şi porneşte un ziar de scandal. Sam şi Max sunt trimişi într-un studio unde gazda celui mai de succes talk show îşi ţine publicul ostatic. Pentru a ajunge în studio li se cere să îndeplinească trei condiţii care par şi la noi garanţia ajungerii la o astfel de emisiune: să fie implicaţi într-un scandal, să scoată un album pe piaţă şi să fi avut un rolişor, indiferent de televiziune. Încercarea lui Max de a înlocui rolul în filme cu faptul că au un joc video dedicat se loveşte de un refuz categoric: jocurile îţi strică ochii, sunt sub orice critică! E bine de ştiut.
Astfel se împământeneşte cu această ocazie un alt obicei care se regăseşte şi în alte episoade, şi anume că trebuie să îndeplineşti trei condiţii, care sunt de fapt baza scenariului din episodul respectiv, cifră care pare împrumutată din mitologia românească (3 ciobănei, 3 fete avea împăratul, 3 preşedinţi a avut România până acum, dintre care unul 3 mandate etc). Pentru a se conforma, detectivii trec printr-un sitcom de joasă speţă, printr-un concurs gen American Idol (sau, pe limba noastră, Megastar), un game-show de genul „Ştii şi câştigi” şi printr-un scandal de presă. În episodul doi ne este prezentat şi un personaj important pentru viitoarele aventuri, Hugh Bliss, care este prezentat ca magician/filozof ce propovăduieşte auto-ajutorarea şi fericirea permanentă.
Situaţia este salvată, dar tema controlului minţii se regăseşte şi în a treia parte, The Mole, The Mob and the Meatball, în care avem de-a face chiar cu mafia italiană, slefuită desigur pentru a se integra în universul creat de Purcell. Astfel, există un contrast bizar între voice-actingul foarte bun, asemănător filmelor cu mafioţi italieni cu care suntem obişnuiţi şi felul în care aceştia sunt portretizaţi în joc, cu costume în dungi verticale, dar cu faţa acoperită cu capete de ursuleţi de jucărie enormi. Suntem iniţiaţi în tainele pokerului indian şi ale aparatelor cu fise din cazinouri, totul pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu un agent infiltrat în mafie. Donnie Brasco, dar cu personaje animate! Pătrunderea în Cosa Nostra (de fapt, Ursa Nostra) se face tot după îndeplinirea a trei sarcini, Bosco mai scoate de sub tejghea un dispozitiv absolut necesar şi extrem de scump, iar Sybil sare din nou pe o altă direcţie carieristică, martor profesionist.
Al patrulea episod se bazează pe sistemul electoral american şi pe murdăriile din spatele acestuia, precum şi pe uşurinţa cu care publicul poate fi manipulat în cazul alegerilor de către oamenii din umbră. Abe Lincoln Must Die îl are ca personaj principal pe reînviatul preşedinte american care intră într-o cursă electorală cu... Max. Soda Poppers reapar şi sunt guvernatorii statelor South Dakota, North Dakota şi West Dakota (?!) în timp ce obsesia cu focoasele nucleare contribuie din plin la un cocktail exploziv pe care Max nu ezită să îl prepare. Personajul nou care apare în acest episod este agentul secret, perfect antrenat, care nu se abate de la misiune decât conform procedurilor şi a cărui menire este apărarea preşedintelui conform ordinelor, indiferent cât de absurde sunt acestea. Şi aici Bosco „creează” un dispozitiv fără de care povestea nu ar putea avansa, iar Sybil trece în barca matrimonialelor, dar aceste schimbări, deşi previzibile, sunt atât de neaşteptate ca formă încât constituie unul dintre principalele motive pentru care următorul episod este şi mai aşteptat.
Astfel se împământeneşte cu această ocazie un alt obicei care se regăseşte şi în alte episoade, şi anume că trebuie să îndeplineşti trei condiţii, care sunt de fapt baza scenariului din episodul respectiv, cifră care pare împrumutată din mitologia românească (3 ciobănei, 3 fete avea împăratul, 3 preşedinţi a avut România până acum, dintre care unul 3 mandate etc). Pentru a se conforma, detectivii trec printr-un sitcom de joasă speţă, printr-un concurs gen American Idol (sau, pe limba noastră, Megastar), un game-show de genul „Ştii şi câştigi” şi printr-un scandal de presă. În episodul doi ne este prezentat şi un personaj important pentru viitoarele aventuri, Hugh Bliss, care este prezentat ca magician/filozof ce propovăduieşte auto-ajutorarea şi fericirea permanentă.
 |  |  |  |
Situaţia este salvată, dar tema controlului minţii se regăseşte şi în a treia parte, The Mole, The Mob and the Meatball, în care avem de-a face chiar cu mafia italiană, slefuită desigur pentru a se integra în universul creat de Purcell. Astfel, există un contrast bizar între voice-actingul foarte bun, asemănător filmelor cu mafioţi italieni cu care suntem obişnuiţi şi felul în care aceştia sunt portretizaţi în joc, cu costume în dungi verticale, dar cu faţa acoperită cu capete de ursuleţi de jucărie enormi. Suntem iniţiaţi în tainele pokerului indian şi ale aparatelor cu fise din cazinouri, totul pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu un agent infiltrat în mafie. Donnie Brasco, dar cu personaje animate! Pătrunderea în Cosa Nostra (de fapt, Ursa Nostra) se face tot după îndeplinirea a trei sarcini, Bosco mai scoate de sub tejghea un dispozitiv absolut necesar şi extrem de scump, iar Sybil sare din nou pe o altă direcţie carieristică, martor profesionist.
Al patrulea episod se bazează pe sistemul electoral american şi pe murdăriile din spatele acestuia, precum şi pe uşurinţa cu care publicul poate fi manipulat în cazul alegerilor de către oamenii din umbră. Abe Lincoln Must Die îl are ca personaj principal pe reînviatul preşedinte american care intră într-o cursă electorală cu... Max. Soda Poppers reapar şi sunt guvernatorii statelor South Dakota, North Dakota şi West Dakota (?!) în timp ce obsesia cu focoasele nucleare contribuie din plin la un cocktail exploziv pe care Max nu ezită să îl prepare. Personajul nou care apare în acest episod este agentul secret, perfect antrenat, care nu se abate de la misiune decât conform procedurilor şi a cărui menire este apărarea preşedintelui conform ordinelor, indiferent cât de absurde sunt acestea. Şi aici Bosco „creează” un dispozitiv fără de care povestea nu ar putea avansa, iar Sybil trece în barca matrimonialelor, dar aceste schimbări, deşi previzibile, sunt atât de neaşteptate ca formă încât constituie unul dintre principalele motive pentru care următorul episod este şi mai aşteptat.
 |  |  |  |
|
Reality 2.0, a cincea parte, este şi cea mai reuşită. Sybil devine beta tester pentru un nou joc, un MMORPG extins care va simula întreaga lume, iar Sam şi Max trebuie să se lupte cu „the three-headed Internet”. Sunt aduse la suprafaţă dispozitive de odinioară precum jocurile electronice gen Mortal Kombat în care introduceam fisele pe care ni le dădeau părinţii să luăm sifoane sau calculatoare cu sistem floppy de 5 ¼ inchi. Cântecul lor de „dor şi durere” are ca refren una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzi într-un cântec dintr-un joc: „Everyting that boots is beautiful”.
Desigur, cei doi se avântă în lumea virtuală unde descoperă avatarurile personajelor din Reality 1.0 şi cu care interacţionează în moduri care parodiază World of Wacraft pentru a stopa ameninţarea unui Internet reprezentat foarte asemănător cu SHODAN din System Shock 2. Rezolvarea se bazează parţial pe cunoştintele de gaming history ale jucătorului şi se foloseşte de referinţe la Fallout, online banking, sisteme antivirus şi download de mp3-uri. Spre sfârşitul aventurii se trece în ceea ce se numeşte Reality 1.5, care este cea mai surprinzătoare parte a sezonului unu, câteva minute de joc care provoacă nostalgii, râsete şi reamintesc la ce se referă bucuria de a interacţiona cu un joc.
Ultima parte din acest mini-serial se petrece pe Bright Side of the Moon, unde conspiraţia controlului minţii trebuie să fie rezolvată. Îl revedem pe agentul secret care acum lucrează pentru Hugh Bliss şi intrăm într-o lume suprarealistă, prezentată ca un parc de distracţie, care până la urmă se dovedeşte unul în care copii nu au ce căuta. Această ultimă parte prezintă unele dintre cele mai puţin intuitive soluţii şi murdăreşte puţin spumosul rezolvărilor din episoadele anterioare. Scenariul este în continuare foarte surprinzător, dar pare a fi dus către partea extremă în care jucătorul este mai mult un privitor neputincios decât un participant activ. Odată încheiată criza globală prezentă în ultima parte (cu ajutorul lui Bosco şi Sybil desigur), se simte dorinţa de mai mult. Există clar potenţial pentru o continuare, iar producătorii exact asta au în gând.
Sam & Max: Season One a reprezentat o surpriză extrem de plăcută, prin reuşita formei în care ajunge la fani, revigorarea unui gen, dar mai ales prin oferirea episoadelor de o calitate ce nu poate fi contestată la un preţ bun şi la intervale regulate. Acesta este serialul de care se vorbea la începutul distribuţiei de acest tip, iar sezonul 2 deja anunţat dovedeşte că acest concept împrumutat din televiziune poate fi folosit foarte bine şi în domeniul jocurilor.
Desigur, cei doi se avântă în lumea virtuală unde descoperă avatarurile personajelor din Reality 1.0 şi cu care interacţionează în moduri care parodiază World of Wacraft pentru a stopa ameninţarea unui Internet reprezentat foarte asemănător cu SHODAN din System Shock 2. Rezolvarea se bazează parţial pe cunoştintele de gaming history ale jucătorului şi se foloseşte de referinţe la Fallout, online banking, sisteme antivirus şi download de mp3-uri. Spre sfârşitul aventurii se trece în ceea ce se numeşte Reality 1.5, care este cea mai surprinzătoare parte a sezonului unu, câteva minute de joc care provoacă nostalgii, râsete şi reamintesc la ce se referă bucuria de a interacţiona cu un joc.
 |  |  |  |
Ultima parte din acest mini-serial se petrece pe Bright Side of the Moon, unde conspiraţia controlului minţii trebuie să fie rezolvată. Îl revedem pe agentul secret care acum lucrează pentru Hugh Bliss şi intrăm într-o lume suprarealistă, prezentată ca un parc de distracţie, care până la urmă se dovedeşte unul în care copii nu au ce căuta. Această ultimă parte prezintă unele dintre cele mai puţin intuitive soluţii şi murdăreşte puţin spumosul rezolvărilor din episoadele anterioare. Scenariul este în continuare foarte surprinzător, dar pare a fi dus către partea extremă în care jucătorul este mai mult un privitor neputincios decât un participant activ. Odată încheiată criza globală prezentă în ultima parte (cu ajutorul lui Bosco şi Sybil desigur), se simte dorinţa de mai mult. Există clar potenţial pentru o continuare, iar producătorii exact asta au în gând.
Sam & Max: Season One a reprezentat o surpriză extrem de plăcută, prin reuşita formei în care ajunge la fani, revigorarea unui gen, dar mai ales prin oferirea episoadelor de o calitate ce nu poate fi contestată la un preţ bun şi la intervale regulate. Acesta este serialul de care se vorbea la începutul distribuţiei de acest tip, iar sezonul 2 deja anunţat dovedeşte că acest concept împrumutat din televiziune poate fi folosit foarte bine şi în domeniul jocurilor.
 |  |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
