Resident Evil 5 - PlayStation 3

Oare câţi dintre noi îşi amintesc de anul 1996, când producătorul japonez Capcom lansa pentru PlayStation acel proiect ambiţios numit Resident Evil? Jocul se dorea a fi o combinaţie între genurile action-adventure şi survival horror, în care eroul era privit din perspectiva 3rd person. Titlul a avut un succes răsunător, ceea ce a încurajat lansarea a cinci continuări - Resident Evil 2, Nemesis, Code: Veronica, Zero şi Resident Evil 4 - pe diferite platforme, cum ar fi Sega Dreamcast, Nintendo GameCube, Playstation 2, Wii, RE4 fiind lansat şi pentru PC.

Din punctul meu de vedere există trei serii care merită menţionate atunci când vorbim de genul survival horror: Alone in the Dark, Silent Hill şi cea de faţă. Ultimul Alone in the Dark a fost un fiasco total, Silent Hill: Homecoming şi-a dezamăgit fanii din cauza unor elemente importante care lipseau cu desăvârşire, aşa că lui Resident Evil 5 i-a rămas datoria să revigoreze genul şi să readucă pasionaţii în faţa televizoarelor sau ale monitoarelor.

Acţiunea începe când personajul principal, agentul Chris Redfield, membru al organizaţiei B.S.A.A. (Bioterrorism Security Assessment Alliance), ajunge într-un sătuc african pentru a rezolva nişte probleme cu localnicii, transformaţi în nişte creaturi hidoase numite majini. Acolo este întâmpinat de un agent local, Sheva Alomar, cu care va face echipă şi va porni o luptă împotriva sinistrei corporaţii Umbrella, al cărei scop e răspândirea unui virus ucigaş în toata lumea.

La început, cei doi nu deţin prea multe informaţii despre această armă biologică, ei ştiind doar că trebuie să pornească în căutarea unui personaj numit Irving. De aici, o serie întreagă de întâmplări care se încadrează în clasica formulă “binele împotriva răului”. Şi cu toate că are câteva rasturnări de situaţie interesante, povestea mi s-a parut banală şi extrem de previzibilă.

Un partener de nadejde

Trebuie menţionat de la bun inceput că Resident Evil 5 a fost creat pentru a fi jucat în doi. Inamicii sunt mulţi, muniţia e puţină, inventarul e mic, iar majoritatea manetelor şi butoanelor ce trebuie să fie acţionate necesită două persoane. Oricât de musculos ar fi Chris, multe dintre uşi nu pot fi deschise doar de el. Lucru bizar, dar adevărat.

În single-player, personajul feminin este controlat de calculator şi, de cele mai multe ori, are un comportament mai mult decât decent. Sheva ţinteste bine inamicii, se fereşte de gloanţe şi îl apără sau vindecă pe Chris la nevoie. Prin intermediul a două apăsări de butoane, lui Sheva i se pot da ordine precum “Attack” sau “Cover” pe care le îndeplineşte cu brio. Vestea proastă e că dacă aveţi nevoie de ea pentru a distrage inamicii, nu e foarte utilă. O idee ar fi ca fiecare din cei doi parteneri să fie specializat pe un anumit tip de armă, iar muniţia să fie împărţită frăţeşte.

Cu toate că în general face o treabă bună, AI-ul lui Sheva nu este constant şi de aceea jocul alături de un partener uman este mult mai interesant. Uneori o echipam cu o armă şi nişte gloanţe pe care le folosea cu o îndemânare remarcabilă, alteori rămânea fără muniţie în doar câteva secunde fără să omoare prea mulţi majini.

De aceea probabil că mulţi vor opta pentru o strategie de tip “hamal”, în care Chris deţine armele, iar Sheva muniţia şi ierburile de vindecare. Recomand această tactică pe un nivel de dificultate mai ridicat, unde orice glonţ va face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Iar ca o paranteză, adăugarea partenerului feminin aduce şi o notă de dramatism poveştii, dar nu pot spune că salvează lipsa de originalitate şi creativitate a producătorilor pe această temă.

Dacă cei obişnuiţi cu titlurile anterioare nu vor avea probleme legate de controlul personajelor, cei care nu sunt familiarizaţi cu stilul de joc vor avea altă părere. Iar pasionaţii de 3rd person shootere care au jucat Uncharted sau Gears of War vor fi un pic nemulţumiţi din pricina faptului că aici nu se poate trage cu arma decat stând pe loc. Lucru îmbucurător pentru mine, întrucât feeling-ul de Resident Evil rămâne, iar atmosfera devine mai tensionată.

Datorită acestui mod de ţintire, jucatorul trebuie să fie atent atât la poziţia de tragere, cât şi la obiectele din jur ce pot fi folosite în avantajul lui: uşi ce pot fi inchise în nas majinilor, scări desprinse pentru a împiedica accesul pe clădiri sau dulapuri pe post de cover-spot-uri. E adevărat că am simţit uneori nevoia să alerg şi să împuşc în acelaşi timp, dar m-am împăcat cu gândul că am în faţă un titlu pur Resident Evil, în care sistemul funcţionează ca şi până acum.

Arsenalul cu care înfruntaţi majinii este foarte variat, el fiind împărţit în şapte categorii: pistoale, mitraliere, puşti cu lunetă, pistoale Magnum, lansatoare de rachete sau grenade şi explozibili. O să porniţi la drum doar cu un banal pistol M92F, dar pe măsură ce avansaţi, veţi obţine bani cu care puteţi cumpăra alte arme sau îmbunătăţi câteva caracteristici ale celor deja deţinute, cum ar fi puterea de foc, timpul de reîncărcare, capacitatea încărcătorului sau şansele de a executa un head-shot.

Aceste operaţiuni sunt efectuate într-un meniu special, prezent la fiecare început de misiune sau când unul din personaje moare şi trebuie să reporniţi de la ultimul checkpoint. Puţin bizar sistemul, deoarece mi-aş fi dorit ca armele să fie mai greu accesibile şi să găsesc negustori pe parcursul aventurii, cum e cazul în Ninja Gaiden. În plus, muniţia pentru puternicul Magnum este foarte rară, fapt ce face ca pistolul să devină util doar în anumite zone cheie.

Banii pentru îmbunătăţiri sunt obţinuţi de pe cadavrele inamicilor, din cutii sau comori găsite prin diverse colţuri ale hărţilor. Iar pe lângă bani, majinii pot lăsa în urma lor muniţie, ierburi de vindecare sau bijuterii, pe principiul “mai mare şi mai urât = mai multe bonusuri”.

Dacă în Resident Evil 4 de fiecare dată când umblam în inventar acţiunea era oprită automat, aici sistemul de management al obiectelor se desfăşoară în timp real. Asta înseamnă că va trebui să combinaţi ierburi sau să schimbaţi obiectele cu partenerul în timp ce hoardele de zombie sunt pe urmele voastre. Fiecare din cei doi are un inventar minuscul, format din doar nouă casuţe care scad la şapte daca vă hotărâţi să-i echipaţi cu câte o vestă de protecţie şi una antiglonţ. La urma urmei, vorbim despre elemente survival horror, deci atenţie mare la strategia de atac, deoarece nu tot ce se poate colecta îşi va găsi loc în inventar. Înţeleg acest aspect, dar nu pricep de ce nu poţi lua obiectele din nou după ce le-ai lăsat pe jos.

Dacă încercaţi această operaţiune şi aruncaţi un obiect pentru a face temporar loc altuia, el dispare pentru totdeauna şi îl pierdeţi, lucru extrem de deranjant. De asemenea, dacă Sheva este controlată de AI, ea nu ştie să combine ierburi pentru o eficienţă mai mare, deci e datoria jucătorului să le ceară, să le combine şi apoi să îi înapoieze produsul final.

Eşec sau... evoluţie?

În interviurile acordate înainte de lansare, producătorul Jun Takeuchi afirma că Resident Evil 5 face un pas înainte faţă de predecesorul lui şi ne sfătuia să nu ne facem griji dacă nu găsim toate elementele din Resident Evil 4. După terminarea jocului am înţeles exact ce a vrut să spună. Primul şi cel mai deranjant lucru care îmi vine în minte e că nu avem de-a face cu un survival horror, aşa cum probabil mulţi s-ar fi aşteptat, ci mai degrabă cu un 3rd person action împânzit cu mici elemente menite să sperie.

Ei bine, pe mine nu m-a speriat nimic din ce-am văzut şi când zic nimic, mă refer la faptul că tensiunea care mi-aş fi dorit să apară înainte de a deschide o uşă sau de a intra într-o zonă întunecată a fost aproape inexistentă. Am murit de câteva ori ucis de crocodili sau mâncat de vreo creatură hidoasă, dar atacul acestora rareori m-a luat prin surprindere. Ştiu că seria a fost întotdeauna orientată spre acţiune mai mult decât spre supravieţuire, dar asta nu justifică deloc atenţia extrem de redusă a producătorilor pentru un element atât de important.

Nivelurile sunt destul de variate, începând cu sătucul african, minele abandonate şi terminând cu cladirile moderne care adăpostesc tehnologii secrete. Recunosc că primele ore m-au impresionat mai mult decât de cele din final, deoarece majinii nu deţineau arme de foc, iar mediul rustic în care mişunau se potrivea perfect atmosferei. Şi cu toate că misiunile sunt complet liniare, pe ici pe colo există zone secrete ce adăpostesc comori în bani sau alte obiecte utile.

Între misiuni regăsim filmuleţe create cu engine-ului jocului, în timpul cărora trebuie să apăsaţi succesiv pe o serie de butoane pentru a trece mai departe. Acestea poartă marca God of War, dar la un nivel mai scăzut, deoarece ordinea butoanelor este mereu aceeaşi; dacă din trei sau patru încercări nu reuşiţi, memoraţi secvenţa, iar a cincea oară nu veţi mai da greş.

Puzzle-urile, un element important al seriei, îşi fac apariţia şi aici, dar într-un mod mai puţin fericit. De cele mai multe ori, tot ce aveţi de făcut este să căutaţi cheia A pentru poarta A sau amuleta B pentru poarta B. Cel mai complex şi mai dificil puzzle din tot jocul îl reprezintă un test în care trebuie să aşezati o serie de oglinzi astfel încât lumina să ajungă într-un anume punct. Nu mă aşteptam să regăsesc puzzle-uri din Escape from Monkey Island, dar mi-aş fi dorit să-mi fie stimulată puţin creativitatea şi gândirea pentru rezolvarea celor existente.

Luptele cu boşii suferă de acelaşi sindrom, motiv pentru care dificultatea acestora constă doar în damage-ul mare pe care îl fac (ce depinde de nivelul de dificultate ales), nicidecum în strategia de atac pe care trebuie să o alegeţi sau punerea ei în aplicare. De aceea mi-e greu să cred că cineva nu va înţelege în scurt timp cum trebuie învins vreun boss.

Până acum am prezentat ce mi-a displăcut, dar există şi părţi bune. În primul rând, m-a fascinat teribil grafica absolut excepţională şi singurele titluri cu care l-aş putea compara sunt Uncharted şi Metal Gear Solid 4. Toate locurile prin care am colindat m-au uimit prin detalii vizuale puse la punct cu o migală exemplară. Sătucul african, laboratoarele, savana, mina, totul se prezintă cum nu se poate mai bine. La rândul lor, atât personajele, cât şi inamicii sunt bine realizaţi iar fiecare dintre ei a primit atenţia cuvenită.

Şi nu există blur sau alte efecte introduse doar de dragul de a fi acolo, ci doar texturi excelente şi animaţii pe masură. Buzele personajelor de exemplu se mişcă în ton cu ce rostesc, cu foarte mici scăpări. Din păcate, rareori veţi avea momentele de respiro necesare pentru a admira peisajele sau animaţiile, dar când aveţi ocazia, merită să vă delectaţi ochii. Boşii sunt de asemenea conturaţi foarte bine, cu menţiunea că orice personaj malefic prezent în acest joc se transformă într-un mostru cu tentacule. Tentacule frumos modelate e adevărat, dar chiar toţi oamenii răi trebuie să se transforme în caracatiţe?

Coloana sonoră în schimb nu iese cu nimic în evidenţă, dar mi s-a părut foarte potrivită şi în ton cu atmosfera. Recunosc că de cele mai multe ori nici nu am sezisat-o, în afara momentelor când se apropia vreun inamic, iar tonalităţile tribale devin grave odată ce acţiunea devine mai tensionată. Şi dacă vocile lui Chris şi Sheva sunt bine alese, nu pot spune acelaşi lucru şi despre Wesker, personaj care posedă o voce pur şi simplu enervantă care nu se potriveşte cu personalitatea lui.

Cum menţionam la început, Resident Evil 5 a fost conceput pentru multiplayer, fie în split-screen, fie online. Dacă optaţi pentru split-screen, ecranul nu se va împărţi complet în două asa cum suntem obisnuiţi, ci sunt afişate două ferestre de dimensiuni egale, stânga sus şi dreapta jos, în care apare fiecare personaj. Pare foarte bizar la prima vedere, dar vă asigur că în scurt timp vă veţi obişnui şi chiar aprecia această facilitate.

O veste bună e că am întâlnit mulţi jucători online dispuşi să joace cooperativ, iar totul a mers fara probleme. Mi-a displăcut în schimb că partenerii pot face schimb de muniţie şi obiecte, dar nu şi de arme, lucru din nou cel puţin bizar.

Un alt lucru de admirat la acest titlu este senzaţia pe care am avut-o după ce l-am dus la sfârşit şi dorinţa de a-l rejuca, recompensa fiind opţiunile care pot fi deblocate. Există Mercenary Mode, arme îmbunătăţite cu muniţie infinită, o nouă dificultate şi chiar modele 3D ale figurinelor reprezentând personaje din joc.

Ţinând cont de faptul că durata single-player-ului e de aproximativv 10-15 ore, mult mai scurt decât predecesorul, dorinţa producătorilor de a ţine în continuare jucătorii în faţa televizoarelor este exemplară. Teoretic e acelaşi joc, aceleaşi misiuni, aceiaşi majini, dar practic confruntările reprezintă o provocare de fiecare dată.

Am păstrat pentru final modul Mercenary, una dintre surprizele plăcute din Resident Evil 5. Deblocat după prima terminare a jocului, acest mod vă pune în faţa unei hoarde de zombie, scopul fiind să omorâţi cât mai mulţi într-un interval de timp prestabilit.

Partea interesantă e că acum nu e permisă folosirea armelor îmbunătăţite sau a altor obiecte devastatoare, singura posibilitate fiind de a le găsi prin mulţimea de majini de pe urmele voastre. Aşa că pentru cei ce au terminat jocul de mai multe ori şi s-au plictisit, modul Mercenary reprezintă alegerea ideală şi un cocktail excelent: o mulţime de inamici, muniţie puţină şi viaţă pe sfârşite.

Un Resident Evil sau un simplu joc de acţiune?

Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o pe tot parcursul jocului, gândindu-mă dacă se ridică la nivelul predecesorilor. Pentru că oricât de bine se prezintă vizual sau cât de spectaculos şi de interesant este multiplayer-ul, lui Resident Evil 5 îi lipseşte acel “ceva” care a facut seria atât de faimoasă.

Recunosc că demo-ul nu mi-a placut deloc, dar primele ore din versiunea finală au fost demenţiale, numai că din păcate povestea începută bine s-a terminat mai slab decât mă aşteptam. Luptele în sătuc au fost interesante,dar în schimb spre sfârşit simţeam că totul se repetă şi că am în faţă Call of Duty 4, deoarece toţi majinii aveau arme din ce în ce mai puternice, începând cu bastoane cu electroşoc şi terminând cu AK-47.

Aşa că pe de o partea avem o grafică fantastică, gameplay bun, plus un mod Mercenary absolut senzaţional, dar pe de altă parte există câteva elemente nelucrate care trag jocul serios în jos. Mi-aş fi dorit ca acest titlu să reprezinte o continuare mai demnă a seriei, să-şi întreacă predecesorii cu brio sau să mă surprindă cu o poveste interesantă şi cu nişte puzzle-uri care să-mi pună un pic mintea la contribuţie.

Pasionaţii probabil că îl adoră şi deja l-au terminat pe toate nivelurile de dificultate, descoperind toate secretele, dar pentru mine Resident Evil 5 reprezintă doar un joc de acţiune 3rd person care putea mai mult.