şi în cazul predecesorului, recomandarea mea este să joci Assassin’s Creed 2 cu interfaţa dezactivată (mai puţin opţiunile SSI şi Updates) pentru a face tranziţia de la cineva care se uită pe GPS ca să vadă unde-i destinaţia la un asasin care a ajuns într-un oraş nou şi trebuie să-şi ia puncte de reper şi să înveţe pe de rost străzile, scurtăturile şi acoperişurile pentru a ajunge rapid dintr-un punct în altul când e cazul sau să se facă nevăzut când este urmărit de gărzi. Iar aici nu e vorba de „Uite mami ce hardcore sunt fiindcă joc fără interfaţă”, ci de faptul că feeling-ul creşte semnificativ odată ce trebuie să te bazezi mai mult pe simţuri decât pe indicatoare abstracte. O să mă înjuri probabil până ai să te obişnuieşti să navighezi fără hartă, dar consider că odată ce ai depăşit acest obstacol, recompensa va fi pe măsură.
Show me the money! O noutate importantă adusă de Assassin’s Creed 2 este sistemul economic, rudimentar ce-i drept, dar care adaugă o dimensiune interesantă gameplay-ului. Dacă în predecesor primeai treptat echipamentul, aici vei avea posibilitatea să-ţi cumperi o sabie mai ascuţită sau o armură mai rezistentă, pe lângă îmbunătăţirile oferite de evenimentele importante, oferta fiind destul de variată. Banii îi vei obţine odată cu îndeplinirea misiunilor secundare, avansarea în povestea principală, găsirea cuferelor împrăştiate prin oraşe sau furând de la locuitori, însă principala sursă de venit va fi oraşul Monteriggioni, unde vei ajunge la scurt timp după începutul jocului şi pe care va trebui să-l renovezi pentru a-i reda strălucirea de odinioară. Conceptul nu este unul nou, o implementare asemănătoare fiind prezentă de exemplu şi în Neverwinter, iar modul de funcţionare este similar: pe măsură ce repari sau îmbunătăţeşti clădirile prezente în interiorul zidurilor (biserică, bancă, fierărie, bordel, ghilda hoţilor, mine ş.a.m.d), oraşul va deveni mai atractiv, ceea ce înseamnă că mai mulţi călători se vor opri pentru un popas, popas care se traduce în bani mai mulţi pentru tine de-a lungul timpului.
Un avantaj secundar al renovărilor e că în cazul magazinelor (fierărie, „farmacie”, galerie de artă sau croitorie), vei primi şi o reducere de 5, 10 sau 15% pe măsură ce le îmbunătăţeşti. Valoare oraşului nu este însă ridicată numai de renovări, ci şi de armele, armurile sau picturile pe care le cumperi şi care sunt afişate publicului în vila Auditore, fiecare oraş important având de pildă propriile opere de artă ce pot fi cumpărate, preţul variind simţitor. Mai mult, anumite edificii ascund cripte ale unor asasini renumiţi, pe care va trebui să le explorezi în stil Indiana Jones / Tomb Raider pentru a recupera în total şase sigilii pe care să le foloseşti ulterior în Monterrigioni ca să obţii o armură specială creată de însuşi Altaïr. Aceste porţiuni de platforming reprezintă o pauză binevenită între două sesiuni de alergat prin oraşe, iar uneori vei avea de-a face şi cu gărzi, caz în care va trebui să le elimini fără să fii observat.
Cu toate că armurile (mai puţin cea a lui Altaïr) trebuie reparate după un timp, la care se adaugă nevoia de a cumpăra licori vindecătoare, otrăvuri, cingători mai încăpătoare, cuţite de aruncat şi alte consumabile, importanţa banilor va scădea simţitor cam pe la jumătatea jocului, când deja suma pe care o primeşti constant va fi semnificativă, singurul impediment fiind că trebuie să te întorci de fiecare dată în vilă ca să iei banii. Dar nici măcar asta nu reprezintă o problemă, deoarece oraşele au acum „agenţii de voiaj” care îţi vor facilita deplasarea pe distanţe lungi pentru o sumă modică. Totuşi, consider că ar fi fost o idee mai bună sănu poţi cumpăra tot ce are o etichetă de preţ, fiindcă te-ar fi forţat să fii ceva mai chibzuit cu resursele, mai ales că obiectele nu sunt singurele lucruri pe care poţi cheltui banii. Mă refer aici în special la grupurile ce aparţin celor trei facţiuni – hoţi, mercenari şi curtezane – pe care le poţi angaja temporar fie ca să te ajute în lupte, fie ca să distragă atenţia gărzilor dacă preferi (sau e obligatorie) o abordare mai elegantă. De asemenea, pe măsură ce te comporţi în public ca un sălbatic – îmbrânceşti lumea, omori gărzi sau alţi „nevinovaţi” etc – o să-ţi crească notorietatea, ceea ce înseamnă că soldaţii te vor recunoaşte mai repede drept inamicul public numărul 1. Ca să ajungi din nou incognito ai la dispoziţie trei posibilităţi: distrugi posterele „Most Wanted” din oraşe -» -25% notorietate. Mituieşti crainicii -» -50%. Omori un oficial corupt -» -75%. Iar odată ce banii nu mai reprezintă o problemă, mituirea va fi cel mai simplu şi eficient mod de a scăpa de problemele cu relaţiile publice. Din păcate, misiunile secundare au cam fost lăsate de izbelişte, existând doar 4 tipuri principale (Beat Up, Race, Courier şi Assassination), dar care îşi pierd rapid din valoare, mai ales că nu vei fi niciodată în pană de bani. Chiar şi aşa, povestea principală te va ţine ocupat o bună perioadă de timp, mai ales dacă nu te vei grăbi să ajungi la final, iar cele două DLC-uri incluse gratis în versiunea PC (Battle of Forli şi Bonfire of the Vanities) se integrează foarte bine cu restul acţiunii.
Ucigaşul din umbră Totuşi, Assassin’s Creed 2 nu este un simulator economic, aşa că principala îndeletnicire va fi uciderea celor care ţi-au trădat familia şi ulterior pe ceilalţi Templieri care tot nu s-au învăţat minte şi vor în continuare să controleze întreaga lume. Exceptând cele două lame ascunse, diversele săbii, ciocane, topoare şi cuţite pe care le poţi avea asupra ta, arsenalul a fost extins şi prin adăugarea bombelor fumigene, lamei otrăvite şi a pistolului, tehnicile de asasinare fiind şi ele mai numeroase. Acum de pildă poţi omorî o patrulă când eşti ascuns într-o căpiţă cu fân, când atârni de o margine sau, cel mai satisfăcător, poţi omorî două ţinte în acelaşi timp dacă sunt suficient de apropiate. Cutiţele de aruncat au rămas la fel de indispensabile când ai de-a face cu arcaşii de pe acoperişuri, iar bombele fumigene sunt excelente când te confrunţi cu grupuri mari de inamici. Mai mult, acum poţi întărâta oponenţii sau îi poţi dezarma, o abilitate esenţială când te lupţi cu Brutele, soldaţi mari cât casa şi proşti ca noaptea, dar foarte rezistenţi şi care pot să te bage urgent în pământ dacă nu eşti atent. Animaţiile pentru aşa-numitele „finishing moves” sunt la fel de satisfăcătoare, dar mult mai brutale şi aproape că-ţi va părea rău de nefericitul care a primit un pumnal în spate fiindcă a fost suficient de tont să creadă că te poate prinde pe picior greşit. Însă cel mai „artistic” lucru pe care-l poţi face dacă vrei să scapi de gărzi e să te urci pe un acoperiş, după care să te arunci graţios în apă, pentru că spre deosebire de Altaïr, Ezio este un excelent înotător, apa nemaireprezentând moarte sigură pentru asasinul nostru temerar. Iar acest lucru deschide unele posibilităţi interesante, mai ales în Veneţia, dar producătorii nu au ţinut să scoată foarte mult în evidenţă această facilitate.
Din păcate, la bază luptele sunt la fel de penibile ca în predecesor, inamicii înconjurându-te în continuare ca-n celebrele filme cu Brus Li, doar ca să te atace pe rând (rareori doi sau mai mulţi). De aceea, chiar dacă eşti singur împotriva a 6 sau 7 inamici, totul ţine de răbdare, confruntările pierzând astfel rapid din savoare şi sentimentul de „Aoleu, ce mă fac acum?”, chiar dacă soldaţii de rang superior nu pot fi omorâţi atât de uşor cu un counter-kill. Un alt element cvasi-comic e că anumite obiecte pot fi folosite în timpul luptelor pe post de arme, cu singura diferenţă că ele se vor comporta exact ca una veritabilă; nu ştiu cum vezi tu situaţia, dar mi s-a părut cam penibil că pot tăia gâtul unei santinele cu o... mătură, continuând apoi să lovesc o Brută de parcă mânuiam Ciocanul Judecăţii de Apoi.
Mini tehnicus Tâmpenia AI-ului mai are prostul obicei să saboteze şi atmosfera în cele mai inoportune momente prin acţiuni complet stupide. Cum ar fi faptul că după o luptă epică, unde s-au împărţit pumni, topoare şi săbii în stânga şi-n dreapta, iar tu şi aliaţii tăi abia aţi scăpat cu viaţă, unul dintre supravieţuitori se va trezi să spună „Hmm, mă întreb ce s-a întâmplat aici?”... e plin de cadavrele inamicilor prin care ţi-ai trecut sabia acum 10 secunde imbecilule, oare ce crezi că s-a întâmplat aici?! Sau, un adevărat moment Kodak e când te întâlneşti cu câte un curier de-al Templierilor şi săracul începe să fugă de nebun pe străzi sau acoperişuri urlând la gărzi să-l ajute... care gărzi, odată ce-l văd, o vor lua la goană după el, doar ca să-l prindă şi să-l omoare în locul tău. Mi-a plăcut totuşi că acum există şi soldaţi care ştiu să te caute prin mulţimea de oameni, chit că eşti într-un grup sau stai pe o bancă, lucru valabil şi pentru locurile în care poţi să te ascunzi, gen căpiţele de fân sau fântâni, secvenţele în care trebuie să scapi de urmăritori şi să revii la stadiul de anonim devenind astfel un pic mai interesante.
Un alt lucru pe care l-am apreciat a fost faptul că acum te poţi integra în mulţime mult mai uşor, nemaifiind nevoie să găseşti un grup de cărturari, cum era cazul în predecesor. Acum, deplasarea incognito poate fi făcută mult mai elegant, iar dacă nu ai vreun grup de oameni prin preajmă, angajarea unor curtezane va rezolva rapid acest neajuns, deşi e cam amuzant că un nene de talia lui Ezio şi cu veşmintele lui poate rămâne „ascuns” într-un grup de 5 domnişoare îmbrăcate cel puţin sumar. Atenţie însă, dacă treci prea aproape pe lângă nişte soldaţi s-ar putea să rămâi fără „camuflaj”. Ce m-a surprins neplăcut în schimb a fost faptul că din punct de vedere tehnic, Assassin’s Creed 2 e mai neîngrijit decât predecesorul, începând cu draw distance-ul pentru ce-i în apropierea lui Ezio, cum ar fi faţadele clădirilor sau obiectele (care-i dezastruos) şi terminând cu bug-uri şi glitch-uri care te pot forţa să repeţi o misiune, cum ar fi NPC-uri care rămân blocate în ziduri sau care se sinucid aruncându-se de pe o clădire fiindcă au impresia că ajung la tine mai repede dacă încearcă să zboare. Cai ce rămân blocaţi prin bolovani, trecători care apar din neant în faţa ta, civili care se aşează pe o bancă doar când te uiţi în direcţia lor... urât, foarte urât. Nu-i vorbă, nici predecesorul nu era bug free, dar nici chiar în halul ăsta. Pe de altă parte, sistemul de iluminare a fost îmbunătăţit, introducerea ciclului zi / noapte este binevenită, cu anumite avantaje în privinţa evitării gărzilor, armurile lui Ezio sunt foarte detaliate, animaţiile la fel de fluide, doar că şi aici apar anumite probleme, mai ales în timpul secvenţelor cinematice, când mâinile unui personaj trec prin corpul celuilalt sau hainele rămân de zici că sunt croite din tablă, nu materiale textile. Chestii aparent neînsemnate, dar care se adună şi lasă o impresie urâtă.
Halt! Quo vadis, piratule?! Aşa am ajuns şi la „feature-ul” care tot ţine capul de afiş în presa de scandal de ceva timp, protecţia anti-piraterie. Pentru cei care nu ştiu, Assassin’s Creed 2 necesită o conexiune permanentă la Internet cât timp îl joci. Nexam net (sau cu toane), nexam Italia. Eu unul susţin conceptul de cloud computing pe care Valve, Ubisoft sau EA vor să-l promoveze, cu setările şi/sau salvările stocate online, ce pot fi accesate de oriunde, un bonus secundar fiind că nu mai e nevoie să ai discul în DVD când te joci. Iar eu am beneficiat la maxim (MAXIM am spus!) de acest lucru, deoarece am putut să mă joc şi de acasă şi de la redacţie fără să stau să caut salvările prin Documents & Settings, fără să mă gândesc dacă o să meargă sau nu când la mut de pe un calculator pe celălalt ş.a.m.d. Pur şi simplu am rulat jocul, a sincronizat salvările (opţiune ce poate fi dezactivată dacă vrei) după care i-am dat bice.
Pe de altă parte, necesitatea unei conexiuni permanente pentru un titlu eminamente single-player este cel puţin stupidă. La un joc precum Command & Conquer 4: Tiberian Twilight poate că mai înţeleg, îţi monitorizează progresul din single-player, e cu puncte de experienţă pe care le foloseşti şi-n multiplayer, are componentă online etc. Cu toate că şi aici, ar fi fost mai elegant (din punct de vedere al cumpărătorului) ca statisticile respective să fie stocate local într-un fişier criptat şi să fie sincronizate doar când respectivul se conecta online. Dar ăsta-i subiect pentru altă discuţie. În cazul de faţă, Ubisoft a încercat să îndulească un pic situaţia prin intermediul Uplay, un sistem asemănător cu Trofeele pentru PlayStation 3 sau Achivements-urile de pe Xbox 360, unde primeşti puncte pentru diverse lucruri pe care le faci în joc. Momentan nu există decât 4 Uplay Achievements, dar punctele pe care le primeşti pot fi cheltuite pe conţinut extra, cum ar fi o misiune nouă (Cripta Auditore), veşmintele lui Altair, un wallpaper sau un accesoriu pentru care nu ar mai trebui să dai bani. Deşi este în stadiu beta, îmi place ideea şi sper că Ubisoft o va dezvolta mai mult în titlurile viitoare deoarece ar aduce o însemnătate mai mare vânării de trofee în jocuri, pe lângă deja clasicele bragging-rights.
Întorcându-ne la protecţie, doar timpul ne va spune cine a avut dreptate. Pe undeva era normal ca la un moment dat cineva să încerce şi aşa ceva şi cu toate că mi-am furat-o într-o zi (ISP-ul a sughiţat vreo 2 ore, timp în care m-am jucat în şuturi sau deloc), în rest n-am avut probleme cu serverele de autentificare. Iar înainte de a începe cu comentarii gen „Păi da, ţi-e uşor să vorbeşti că nu e o problemă, că doar primeşti gratis jocurile”, am cumpărat Assassin’s Creed 2 la fel cum am făcut-o şi-n cazul primului, aşa că vorbesc şi din perspectiva unui client ca oricare altul. Asta ca să fie clar punctul de plecare.
Adevărul este scris cu sânge Assassin’s Creed 2 este una dintre acele rare continuări care a reuşit să corecteze o mare parte din criticile aduse predecesorului pe partea de gameplay, dar care în mod ironic e trasă în jos de problemele tehnice. Şi e enervant, „critic” fiind, să ştii că producătorii mai aveau uite atâta «---» să creeze ceva cu adevărat magistral. Chiar şi aşa, după ce am luat parte la 23 de ani din viaţa lui Ezio Auditore da Firenze şi am citit Codexul Asasinilor scris de Altaïr, de unde afli ce i s-a întâmplat după terminarea primului Assassin’s Creed şi alte lucruri interesante, am convingerea că designerii de la Ubisoft Montreal vor încheia trilogia aşa cum se cuvine. Mai ales că ei ştiu mai bine decât oricine că nimic nu este adevărat. Totul este permis.
Sursa : ComputerGames |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
