Fani şi aşteptări. Două elemente volatile în trânta dintre contabili şi profit. În timp ce unii reîncălzesc aceeaşi ciorbă până le crapă aragazul, alţii se aruncă în experimente riscante, mergând într-atât de departe încât să redefinească genul din care face parte o serie.
În cazul de faţă, stealth. Arta mersului pe vârfuri, o preocupare ale cărei rădăcini genealogice se întind până la Thief sau System Shock şi surprind unele dintre cele mai tensionate premise ilustrate în jocurile video – nu ai voie să fii văzut, nu ai voie să omori pe nimeni şi/sau eşti net inferior în luptă adversarilor tăi.
Dar dacă îmi permiteţi o analogie, când tăticul lui Splinter Cell: Conviction s-a dus să-l ridice de la maternitate, a constatat cu oroare că odrasla e puţin cam tuciurie pentru trăsăturile caucaziene ale neamului. Mai concret, în timp ce frăţiorii lui mai mari – Pandora Tomorrow, Chaos Theory şi restul se caţără pe pereţi, se topesc în umbre şi nu se fac auziţi nici când confiscă meticulos dozele de piure de mere din bucătărie, mezinul Conviction le umflă ochii sau chiar îi torturează pentru a pune mâna pe jucăriile preferate.
 |  |  |  |
Mai gălăgios, mai violent, mai agitat – având totuşi o fizionomie tipică familionului: aceeaşi abordare cinematografică a unei conspiraţii împotriva unui preşedinte cam ca pătrunjelu-n supă, în care protagonistul e un rechin eşuat al spionajului internaţional şi e atras în toată tărăşenia prin exploatarea de către ăia răii a fiicei sale. Presupusă moartă.
N-am mai auzit asemenea grozăvie de la Commando. Sau unul din Die Hard-uri. Sau orice film în care e răpită fiica vreunui semizeu transpirat şi plin de sânge (şi sunt destule). Povestea, din păcate, nu înfloreşte în ceva surprinzător şi proaspăt – n-are nici când, nici prin ce. E scurtă şi searbădă, cam ca o continuare straight-to-DVD în care recunoşti doar freza şi costumul personajului principal, pentru că e jucat de un actoraş demult apus doar ca să-şi plătească asigurarea la maşină.
Spun scurtă pentru că nici măcar nivelul de dificultate „Realistic” nu vă va opri s-o terminaţi în sub zece ore. Decorurile şi nivelurile n-o să vă ţină nici ele prea mult în loc, pentru că variază doar între clasicul gri seriozitate guvernamentală şi mai puţinul clasicul gri curăţel-industrial. Chiar dacă e în temă cu fetişul lui Sam Fisher infiltrarea în biroul fiecărui demnitar american, nu-ţi vine să stai la ţigară în faţa pastelului mirobolant „Natură moartă. Birou IKEA” reprodus, ce-i drept, convingător, în aproximativ fiecare misiune.
Iar când nu e vorba de strecurare prin labirinturi de rigips, e vorba de momente John Woo sau platforming pentru cine şi-a picat testul de reflexe de la examenul pentru carnetul de şoferi. Să le luăm pe rând – momentele John Woo sunt, fireşte, acele scene în care Chow Yun-Fat se ridică, cu dinţii încleştaţi, din spatele unei mese ciuruite şi împuşcă douăzeci şi patru de personaje figurante în trei secunde şi-o explozie. Doar că înlocuiţi Chow Yun-Fat cu Sam Fisher, personaje figurante cu un AI cât se poate de figurant şi explozie cu grenadă (EMP sau flashbang, la alegere).
 |  |  |  |
Armele şi gadget-urile pot fi îmbunătăţite prin investirea punctelor pe care le primiţi printr-o gamă destul de largă de activităţi, de la parcurgerea unui întreg nivel fără a fi detectat şi până la neutralizarea a patru adversari simultan. Vânarea acestor obiective este însă cât se poate de facultativă, fiindcă jocul poate fi terminat teribil de uşor folosind chiar şi un singur pistol.
Nu mă înţelegeţi greşit: nu e nimic în neregulă cu genocidul în beznă. Nici cu sistemul de cover, ce face Conviction să semene mai mult cu Uncharted decât Splinter Cell. Nici cu arsenalul de trucuri de care dispune Fisher sau manevra Mark and Execute, ce permite eliminarea instantă şi gratuită de până la patru inamici. Sau reîncărcarea ei prin simpla neutralizare corp-la-corp a vreunui adversar.
Însă partea proastă e că stealth-ul de care s-a distanţat atât de tare Conviction mutilează un joc action, de altfel, decent. În timp ce tu porţi în borsetă cam tot ce ţi-ar trebui ca să te ascunzi nedetectat în şifonierul lui Obama, adversarii (chiar şi cei dotaţi cu Sonar Goggles) sunt defavorizaţi crunt. Sunt la fel de naivi, previzibili şi letargici şi înainte să observe că există un intrus înarmat, şi după ce acesta le rânjeşte candid din spatele unui glonţ în zbor.
În funcţie de unde ai fost văzut ultima oară, mercenarii vor investiga zona presupusei contravenţii în ritmul unui episod CSI: Răşinari. Vor înconjura locul respectiv, vor trage de câteva ori, aşa, de atmosferă şi în cele din urmă vor constata grav că tu eşti de fapt trei coridoare mai încolo, încercând în zadar de jumătate de oră să-ţi iei o Cola de la automatul de răcoritoare.
 |  |  |  |
Problema, deci, este că în Gears of War sau Uncharted tremurai în izmene odată ce ai fost detectat, pentru că orice secundă în care nu alerga un grohăitor spaţial, respectiv pirat somalez către tine, puteai fi sigur că se joacă volei cu grenade şi eşti singur în echipă. Transpirai, alergai, aveai mari şanse să şi mori. Prin comparaţie, în Conviction, dacă ţi se vede basca la un moment dat, nu trebuie decât să stingi câteva becuri şi să pui nişte Isaac Hayes ca să creezi o atmosfera atât de romantică încât se şi uită că ai fost pe-acolo.
Bucurându-te mereu de elementul surprizei şi având în vedere rutele complet robotice ale puţinelor patrule pe care le întâlneşti, nu prea simţi o miză serioasă şi secţiunile jocului, fie că e vorba de porţiuni cu stealth obligatoriu, foc pe faţă sau la libera alegere sunt subminate serios de către AI-ul desuet.
 |  |  |  |
Precum în filmele de acţiune în care ăla cu care ţinem îi anihilează pe ăia cu care nu ţinem cu tot felul de bricege elveţiene dotate cu tun ionic şi oglindă de machiaj, adeseori veţi putea plănui şi executa curăţarea unui birou plin de mercenari în sub cinci secunde datorită gadget-urilor şi anumitor abilităţi.
Unul sau doi adversari cad din headshot(urile) iniţial(e), încă patru pot fi nimiciţi în următoarele 2 secunde prin acel Mark and Execute, care e cel mai evident buton de câştig instant de la V.A.T.S. încoace, emiţătorul EMP va imobiliza ce rămâne preţ de încă vreo două tiruri la tâmplă şi grenada care urmează mătură strigătele de ajutor din final. Cum vă faceţi planul doar de voi depinde şi prin această prismă îi poate fi acordată lui Conviction o firimitură de interactivitate, dar am avut mereu impresia că deţin prea mult armament pentru cerinţele misiunilor.
 |  |  |  |
Pistolul cu gloanţe infinite se pare că nu e niciodată suficient, aşa că mai purtăm în raniţă o armă mai serioasă, camere care atrag adversarii şi explodează, grenade flashbang, frag şi EMP, un emiţător de EMP şi Sonar Goggles, ce arată poziţia adversarilor prin pereţi. Adversari care dintr-un motiv nu foarte clar ţin să te înjure şi să te ameninţe în timp ce te caută prin te miri ce colţuri. Deci da, ei vânează Moartea prin întuneric cu lanterna, dar urlă plini de încredere „Mamă, stai să vezi ce-ţi fac când te prind, te tai, să moară, să facă!”.
Probabil din cauza acestei stupidităţi, designerii au fost forţaţi să sporească artificial dificultatea în anumite porţiuni, neoferindu-ţi posibilitatea de a muta cadavrele lăsate în urmă. Aşa că dacă vrei să omori o patrulă, nu o omori unde vrei tu sau unde „te prinde faza”, ci doar în locuri specifice. Fiindcă odată ce a atins solul, corpul nefericitului rămâne prins cu Super Glue, iar dacă l-a văzut o cameră de supraveghere, reload game scrie pe tine. Bine măcar că poţi folosi alarmele maşinilor ca momeală.
 |  |  |  |
De aceea, Conviction m-a pus în poziţia unei dileme de care am dat toată viaţa într-un cu totul alt domeniu. În adâncuri, acolo unde zice lumea că e ceea ce contează, e fad; e stearbăd; e complet plat şi linear şi are o personalitate nu doar trasă la xerox, ci trasă prost.
Dar ca şi în domeniul ăla de care ziceam, nu asta m-a izbit prima oară. Ci faptul că la suprafaţă, înainte să-l iau la bani mărunţi, m-a prins. Prin obiectivele proiectate pe ziduri, prin întunericul monocrom şi prin meniul foarte expresiv. Prin muzica senzaţională şi sound design-ul teribil de atmosferic. Prin acelaşi Michael Ironside, a cărui răguşeală specifică a ajuns să fie omonimă cu superagentul grizonat. Prin animaţiile de altfel destul de spectaculoase şi naturaleţea controlului. M-a convins o noapte, cam ce s-a întâmplat şi în domeniul ăla.
Dar când te trezeşti a doua dimineaţă cu o nimfetă care are impresia că Noua Zeelandă e în Peninsula Scandinavă, începi să-ţi dai seama că nu ai dat chiar de cel mai ascuţit creion din penar. Aşa şi Conviction: începi să te prinzi că e vorba de aceeaşi poveste şi parcă ai mai văzut filmul ăsta, doar că îi zicea xXx 2 şi erau ceva mai mulţi negri pe metru pătrat, iar replicile, deşi la fel de stupide, parcă nu erau atât de şablonate. Şi după ce te prinzi de acest lucru, parcă nu mai arată atât de bine nici textele alea luminoase de pe pereţi, nici baletul ucigător al lui Fisher.
Unde mai pui că reclama n-a coincis nici de data asta cu conţinutul. Ni s-au arătat secvenţe de tortură interactive, în care Sam dă un oarecare cu capul de toate electrocasnice din gama Whirlpool. Interacţiunea şi animaţiile sunt mult mai simple la acest departament decât m-am aşteptat şi, la drept spus, festinul morbid e mai rudimentar decât cel din Manhunt. Aşa că mai bifăm o oportunitate irosită.
 |  |  |  |
În multiplayer în schimb, Conviction devine un joc mai bun. Încăierările sunt cu atât mai spectaculoase cu cât eforturile tale sunt complementate de un partener competent, iar armamentul e uşor mai limitat, dar la fel de personalizabil.
Până şi povestea (cu rol de prolog pentru cea din single) parcă e la alt nivel. Mă lasă şi aici rece forfecările şi intrigile guvernamentale speculate, dar lipsa clişeelor melodramatice şi relatarea mai detaşată fac narativa digerabilă. Trecem peste faptul că nu poţi da skip secvenţelor introductive, fiindcă... nu poţi. Protagoniştii modului multiplayer sunt Archer (agent Third Echelon) şi Kestrel, omominul său rus din cadrul Voron, ambii fiind trimişi să îndeplinească împreună diverse misiuni ce necesită mai mult decât un lup singuratic.
Eroii se pot resuscita, asista în timpul manevrei Mark and Execute şi evident pot pune în scenă capcane extrem de ingenioase. Unele dintre achievement-uri sunt rezervate jocului cooperativ, iar anumite uşi pot fi deblocate doar în prezenţa ambilor spioni. Tacticile se înmulţesc şi ele atunci când nu mai eşti solo, cu atât mai mult cu cât hărţile din campania cooperativă sunt, consider eu, mai ample şi mai complexe decât cele din single-player.
Modurile competitive oferă şi ele distracţie un timp, dar nu pot să îi prezic lui Conviction viaţă lungă în acest sens, pentru că mecanica nu e foarte antrenantă şi, drept urmare, nu provoacă dependenţă. Infiltration (care, în mod ironic, e mai Splinter Cell decât single-player-ul), Hunter, Face-Off şi Last Stand nu sunt decât nume alternative pentru moduri de joc clasice şi nu ideal implementate.
Per total, un conţinut stabil, dar cam sec, căruia i se alătură ocazionalele probleme legate de matchmaking, departe de o noutate în domeniu. Plus DRM-ul „always online” marca Ubisoft, care s-a dovedit la fel de eficient în prevenirea pirateriei precum încercările AI-ului de a te neutraliza.
 |  |  |  |
Aşa că dacă vreţi să achiziţionaţi Splinter Cell: Conviction, trebuie să fiţi perfect conştienţi de metamorfoza prin care a trecut seria şi să acceptaţi faptul că stealth-ul s-a transformat într-un hobby pentru bătrânul lup de stepă, o simplă pauză pentru numeroasele secvenţe de acţiune.
 |  |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
