Precum o altă operă de ficţiune cu tente religios-conspiraţionist-populiste, Assassin’s Creed încheie parantezele lui Ezio şi Altair printr-un capitol intitulat Revelations. De această dată, Ezio aruncă ancora în Constantinopol, la începutul secolului 16, capitală ce va servi drept mediu al aventurii cam trei sferturi din timpul de joc total.
Ceilalţi doi protagonişti asasini îşi extrag modest ferestrele dedicate sub forma unor subcapitole care dau tonul. Părţile cu Altair descriu zone închise, segmente scurte din momente-cheie ale vieţii asasinului original, în timp ce Desmond se plimbă printr-un limbo al realităţii virtuale foarte similar ca şi concept cu staţiile de metrou abandonate din The Matrix Revolutions sau cu Portal ca şi gameplay şi atmosferă.
În afara acestor menţiuni. Revelations e mai mult sau mai puţin Assassin’s Creed 2 relansat a doua oară, după Brotherhood. Şi când spun asta trebuie să înţelegeţi că mi-a plăcut enorm Assassin’s Creed 2, dovadă stând zecile de ore necesare obţinerii trofeului de platină de pe PS3. Atâta doar că a fost a treia oară când am raşchetat harta, descoperind turnuri, renovând magazine şi colecţionând toate brelocurile aruncate pe, după şi sub fiecare gard. Dar chiar şi cu sentimentul de împlinire pe care ţi-l oferă micul patronaj al artelor într-o epocă în care Photoshop-ul stătea pe şevalet, acelaşi joc în trei versiuni geografice rămâne până la urmă acelaşi joc.
 |  |  |
Micile adiţii, precum lame noi într-un briceag elveţian, nu fac decât să amâne momentul în care constaţi că, deşi te aşteptai la o drujbă, ai rămas cu acelaşi siş de buzunar vişiniu cu o cruce albă imprimată pe teacă. Mai exact, Revelations se laudă cu două elemente noi: o formă de tower defense aplicată atunci când trebuie să aperi vreo bază a asasinilor şi aşa-zisa hookblade, un artificiu al lamei din încheietură cu care te poţi agăţa şi aluneca pe sfori, urca mai uşor suprafeţe verticale şi pune piedică ţintelor pe care se întâmplă din când în când să le urmăreşti cu intenţii neletale.
Minigame-ul „Tower Defense” inclus în joc devine mai complex odată ce atacurile asupra bazei jucătorului se intensifică – iar deşi amplasarea strategică a baricadelor, tipurilor diferite de arcaşi sau îmbunătăţirea structurilor defensive necesită destul de mult spirit tactic, tot un minigame rămâne şi, din fericire, poate fi evitat prin menţinerea unui nivel scăzut de notorietate (prin şpaga dată fiecărui mesager în halat de pe străzile Constantinopolului sau asasinarea anumitor delegaţi).
 |  |  |
Însă fără aceste elemente (care, să fim serioşi, nu schimbă nici 1% din gameplay în vreun fel semnificativ) Revelations pare uşor desuet, mai ales pentru că în anumite sensuri e mai înghesuit şi mai mic decât Brotherhood sau 2. Cum ar fi obţinerea armurii „end-game” – care în Brotherhood necesita vizitarea unui număr destul de mare de mausolee, catacombe şi cripte pentru colecţionarea bucăţilor care o compun. Aici numărul criptelor a fost redus la una, la final, după ce strângi toate fragmentele Animus presărate prin Constantinopol. În schimb, obiectivele principale sunt acum (surpriză!) căutarea a cinci chei prin catacombe şi apeducte, jocul mutând efectiv ceea ce era înainte un obiectiv secundar în lumina reflectoarelor.
Dacă tot am menţionat fragmentele Animus, acestea au două roluri: deblochează secvenţele first person cu Desmond (acea parte a jocului care, după cum spuneam, seamănă cu Portal) şi apoi, accesul către cripta sus-menţionată. Fireşte, au rămas şi elementele de colecţie tradiţionale: magazinele, armele, upgrade-urile, landmark-urile sau obiectele de artă, complementate aici şi de cărţile pentru care a fost introdusă o secţiune specială în galeriile bazelor.
 |  |  |
Asasinii antrenaţi pot fi în continuare invocaţi în aceleaşi grupuri de câte trei (sau cu „ultimata” Arrow Storm, care consumă toate căsuţele de asasini, dar omoară toate gărzile din raza vizuală). S-a păstrat şi elementul RPG din Brotherhood, prin care misiunile îndeplinite cu succes (fie în jocul propriu-zis, fie când îi trimiteţi în misiuni prin Europa) îi recompensează cu experienţă şi implicit upgrade-uri la armură şi arme. Sistemul a dobândit câteva adiţii pe parcurs: spre exemplu, dominarea unei capitale şi îndeplinirea unor misiuni adiţionale va genera o sumă de bani constantă, depusă în vistieria jucătorului.
Personalizarea permite din nou nu doar achiziţionarea armurilor care se pun în vânzare la fierar odată cu avansarea în poveste, ci şi vopsirea acestora în diverse culori, iar arsenalul este acelaşi. Deci nimic nou sub soare – avem din nou cunoscutele manevre de luptă, incluzând imbatabilul counter, pistolul ascuns în mânecă, săgeţile otrăvite şi aşa mai departe.
Din diverse ingrediente se pot construi bombe cu tot soiul de efecte. Fiecare model are trei elemente care îi dictează comportamentul (raza, tipul de grenadă, durata) şi care pot fi compuse din bucăţi pe care le găsiţi împrăştiate prin lumea jocului. După cum era de aşteptat, acestea fie acoperă evadarea protagonistului (smoke bomb), fie împrăştie schije cu scopul declarat de a sfâşia cât mai mulţi oponenţi, urmând să descoperiţi singuri celelalte efecte, combinând ingrediente pe o masă de atelier.
 |  |  |
Unde Revelations străluceşte e migala cu care a fost recreat Constantinopolul – din anumite puncte de vedere chiar superior Romei Brotherhood-ului. Chiar şi cu factorul (din punctul meu de vedere, detractor) aceloraşi manevre repetate în neştire, căţărarea pe clădirile mai înalte va contura în orizont peisaje spectaculoase, populate de diverse minorităţi specifice metropolelor. Apropo de acest aspect, în acest AC apar şi rromi, în completarea celorlalte două facţiuni clasice pe care le puteţi sprijini. Vizual, Revelations încă arată bine, atenţia la detalii, randarea materialelor precum şi structurile variate şi traversarea fluidă a nivelelor compensând din plin anii pe care i-a marcat seria la răboj.
Ba mai mult, găsesc că personajele istorice integrate în poveste au ceva mai mult şarm decât multe dintre cele precedente (Suleiman Magnificul de pildă, sultanul care a adus Imperiului Otoman perioada de glorie din punct de vedere cultural, în plus faţă de nenumărate reforme economice şi administrative) sau antagonistul Manuel Palaiologos, care ar fi fost moştenitorul Bizanţului în cazul în care Bizanţul n-ar fi fost decât o amintire înceţoşată.
Dar lansarea atât de deasă a unui nou-venit în franciza portdrapel a Ubisoft-ului contemporan nu îi face favoruri: se simte producţia grăbită şi lipsa de conţinut, se simte nevoia schimbării decorului şi, mai presus de toate, se simte acel deja-vu deranjant care determină gamerii să privească cu neîncredere seriile FIFA, Call of Duty şi, de puţină vreme încoace, AC.
 |  |  |
Să spunem că durata scurtă a aventurii de unul singur e compensată de excelentul multiplayer introdus iniţial de Brotherhood. Dotat cu personaje, hărţi şi moduri noi (printre care „Capture the Flag”, un paşaport aproape esenţial pentru ca orice joc de acţiune dotat cu multiplayer să fie luat în serios). În plus, există un sistem de clanuri, cu tabardă specifică, iar evoluţia în nivel deblochează informaţii exclusive despre Abstergo.
Meciurile sunt scurte, destul de frenetice şi, odată ce v-aţi obişnuit cu mecanica şi obiectivele, extrem de distractive. Personalizarea personajelor şi abilităţilor e foarte similară cu cea din jocuri mai vechi cu acelaşi tipar (Uncharted 2 sau 3, Splinter Cell: Conviction), oferind în acelaşi timp o dimensiune de explorare şi speculă pe care acestea nu o livrează (mai asemănătoare cu jocul de societate Mafia / Killer predă-te decât cu generaţia curentă de jocuri video).
Obţinerea punctelor de achievement poate fi investită în recompense incluse în contul Uplay (wallpaper-uri, misiuni noi pentru asasini) şi aduce o motivaţie compleţioniştilor să culeagă tot ce poate fi cules din lumea jocului. Chiar dacă acea lume poate fi raşchetată total în aproximativ o duzină de ore.
 |  |  |
Cu toate astea, Revelations îţi lasă un gust dulce-amărui: încheie saga lui Altair şi Ezio, integrându-se destul de bine în alinierea titlurilor de până acum, dar… nu e decât un ocoliş al seriei ca să răspundă la nişte întrebări, nicidecum un pas înainte.
 |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
