Literatura din copilărie mi-a format afinitatea pentru RPG-uri, un gen care formulează relaţii complexe cu personaje pentru care eroul joacă un rol maleabil; o carte în care iei decizii ce îţi vor afecta destinul în căi dintre cele mai interesante. Un fel de Choose Your Own Adventure în care datul paginii e înlocuit cu lupte tactice influenţate la rândul lor de rolul pe care ţi l-ai ales.
Acum vreo trei ani am aflat despre seria A Song of Ice and Fire şi am regăsit interacţiunea volatilă între personaje complexe pe care o apreciasem în copilărie citind Tuf Voyaging şi Nightflyers (scrise tot de George Raymond Richard Martin), adeseori amalgamuri de calităţi şi defecte ilustrate prin comportamente care te fac să te întrebi dacă urăşti sau iubeşti personajul în cauză.
Serialul Game of Thrones e o ecranizare, cred eu, foarte vie şi dinamică, dar mult mai zgârcită în detalii, scară a evenimentelor şi poveşti secundare decât materialul-sursă, ce are avantajul că îşi permite, datorită spaţiului vast de descriere de care se bucură literatura, să fie adeseori împestriţat cu evenimente de fundal sau care preced acţiunea „timpului prezent” din serie.
 |  |
Aşadar, se poate spune că titlul de faţă are un standard foarte înalt de respectat, dar se mai poate spune că, precum majoritatea jocurilor care vin pe marginea vreunei licenţe artistice cu greutate, eşuează lamentabil în privinţa elementelor fundamentale. Ironic sau nu, niciunul dintre acestea nu e povestea.
RPG-ul Game of Thrones are pe hârtie multe elemente cu care să construiască o aventură epică. Colaborarea dintre Cyanide şi George R. R. Martin se vede, fiindcă povestea are o structură deosebită şi un număr de personaje memorabile – putem împărţi firul narativ în două şiruri care se întrepătrund alternativ. În primul din ele, eşti Mors Wesford, ranger în slujba Night’s Watch-ului, iar în cel de-al doilea, eşti Alester Sarwyck, mic nobil şi preot al lui R’hllor care se întoarce acasă în Riverspring după moartea tatălui pentru a pune lucrurile pe căprării.
Fiecare dintre cele două poveşti are trăsături aparte, atât ca gameplay, cât şi stil narativ. Dacă în povestea lui Wesford explorezi Nordul şi încerci să protejezi o fată de o armată angajată de un impostor, alternând luptele în spaţii deschise cu explorări subterane prin catacombele unui bordel, Alester are parte de ceva mai multă fineţe şi vorbărie politică: misiunea centrală constă în obţinerea favorului Reginei, în detrimentul bastardului care încearcă să-ţi fure Riverspring-ul de sub picioare.
 |  |
Trebuie spus că povestea jocului e cu mult peste cea din RPG-urile standard: personajele, fie ele şi secundare, au motivaţii bine argumentate. Lucrurile sunt frumos descrise, prin dialogurile complexe şi descriptive, cu mistere ce se dezvăluie şi intrigi ca nişte pânze de păianjen atât în miezul Red Keep-ului, cât şi în Nordul îngheţat.
Deşi cele două dimensiuni narative sunt separate de trei luni pe axa timpului, modul în care se întrepătrund şi surpriza de final sunt bine legate şi demonstraţia stă în picioare. În acelaşi timp, situaţiile morale în care eşti pus să iei decizii sunt de efect şi, aparent, acel sistem de acţiuni şi consecinţe pe care îl cerşesc frenetic fanii RPG-urilor mai vechi de ani de zile e acolo.
Cum spuneam, pe hârtie Game of Thrones e cel mai bun lucru care s-a întâmplat de la Baldur’s Gate 2 încoace. Dar apoi, aveţi de-a face cu Game of Thrones jocul, nu scenariul. Şi aici lucrurile încep să se scârţâie în cel mai trist mod posibil.
 |  |
În primul rând, Game of Thrones e un RPG cu o mecanică de luptă îngrozitor de simplistă, indiferent de ce clasă ai alege. Pentru a ajunge la liniile de dialog şi avansa povestea interesantă trebuie să rezişti candid în faţa unui joc de acţiuni şi răspunsuri care dincolo de tot briz-brizul orbitează în jurul unei succesiuni cretine şi repetitive de disable/bleed/multiply.
Există o sinergie în abilităţi – în sensul în care eşti încurajat de condiţionarea unui efect bonus de genul „ţinta trebuie să sângereze pentru damage dublu”, dar vei ajunge să repeţi succesiunea ideală până la loc comanda. După 400 de inamici şi achievement-ul aferent, e cea mai obositoare rutină de măcel pe care am văzut-o în vreun RPG.
Apoi, avansarea în nivel şi „personalizarea” protagoniştilor e destul de redundantă, pentru că în cele din urmă oricum ajungi să ai toate abilităţile din arborele clasei alese. Distribui puncte între atribute, sigur, dar vei alege mai mult ca sigur tipul de armură/armele specifice clasei pentru că în aceste categorii primeşti două puncte la preţ de unul, ceea ce descurajează combinaţiile atipice. E un cerc vicios – gameplay-ul simplist îţi reduce opţiunile la un avans eficient uşor de intuit care la rândul lui încurajează un gameplay simplist şi repetitiv.
 |  |
Pe lângă lupte şi explorarea intrigilor prin dialoguri, există secţiuni în care joci fie cu dulăul lui Mors (prin ochii căruia poţi „vedea” mirosul pe care îl lasă în urmă personaje legate de quest-uri, descoperi secrete sau anihila duşmani izolaţi) fie cu diverşi aliaţi care ţi se alătură temporar şi vin cu un pachet propriu de abilităţi.
Din nou, aceste abilităţi au efecte destul de limitate, iar succesiunea lor va fi similară cu rezultatele pe care le urmăriţi din skill-urile proprii. Trebuie spus că toate personajele folosesc acelaşi tip de resursă pentru abilităţi, energia, dar nu poţi echipa decât personajul principal. Obiectele care nu ţi se potrivesc vor fi vândute, iar loot-ul din joc e destul de zgârcit şi ciudat distribuit.
Ceea ce e păcat, pentru că modelele armurilor arată destul de bine, dar sunt puţine la număr, la care se adaugă un inventar limitat, bani puţini şi dimensiunea modestă a jocului ce nu creează o paletă de evoluţie a echipamentului. Rezultatul fiind că a doua armură pe care o pui pe tine s-ar putea să fie şi cea în care termini jocul.
 |  |
Experienţa mai e subminată şi de inconsistenţa în voice acting şi modelare. Unele lucruri – cum ar fi elemente de decor individuale, armuri, modele de personaje sunt net superioare mediei. Doi actori şi-au împrumutat asemănarea estetică şi vocile pentru joc (este vorba despre James Cosmo – Jeor Mormont şi Conleth Hill – Lordul Varys), dar în afară de personajele respective şi alte două-trei, voice acting-ul, animaţiile faciale şi expresivitatea ar fi fost demodate chiar şi acum şase ani de zile.
De fapt, prezentarea generală are o serie de probleme serioase – gameplay-ul e destul de greoi, navigarea prin inventar e destul de incomodă şi rigidă, level design-ul e limitat şi adeseori dă impresia de „cutie” pe care nu şi-o doreşte nimeni într-o lume, chipurile, explorabilă, şi e alcătuit din instanţe foarte înghesuite. Animaţiile de luptă sunt limitate, uneori ridicole şi multe atacuri nu fac contact, deşi au efecte de genul knockback.
E destul de caraghios să-ţi vezi eroul cum loveşte în gol cu ciocanul pentru ca un duşman aflat la patru metri mai la stânga să cadă pe spate ca lovit de trăznet. Sigur, putem ierta coliziunea imperfectă în convenţia unui RPG cu mecanici mai abstracte, dar aici vorbim de o lume 3D văzută dintr-o perspectivă 3rd person în care înlănţuirea de acţiuni e foarte disparată şi nenaturală. De exemplu, trimiterea câinelui să imobilizeze un inamic va porni o animaţie „teleportată” într-un lanţ de alte acţiuni.
 |  |
Nu-mi fac iluzii că aş fi un om răbdător sau cine ştie ce exemplu de entuziasm şi atitudine proactivă când vine vorba de experienţe neplăcute. Nu aş fi terminat Game of Thrones dacă nu ar fi trebuit să o fac. La final, povestea bine închegată (deşi lentă şi din unele puncte de vedere prea stufoasă pentru câtă substanţă are, în fond) m-a ţinut treaz prin cele 15 capitole de joc, cu o durată de vreo 8-9 ore (în condiţiile în care ascultaţi dramele fiecărui NPC). Însă în ciuda celor mai bune intenţii şi – mă simt nevoit să subliniez – rezultate narative, Game of Thrones e un RPG mediocru, o platformă cu handicapuri prea multe şi transparente pentru a reuşi să-şi atingă potenţialul.
E nevoie de multă răbdare, curiozitate şi dedicare universului A Song of Ice and Fire ca să treci peste toate problemele care subminează acest titlu şi să te bucuri de singura lui calitate: povestea. Poate că unii fani vor simţi că merită efortul, dar restul jucătorilor de RPG-uri cu vreo pretenţie de calitate vor vrea să ocolească acest tie-in dezamăgitor.
 |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
