Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la primul Mafia, în continuare văd cel mai tare joc cu mafioţi făcut până acum. Cursa aia infernală de maşini cred că a fost cea mai dificilă din viaţa mea… şi nu era într-un NFS, ci într-un joc de acţiune; povestea se sucea simpatic pe alocuri, iar maşinile erau adevărate opere de artă câtă vreme nu aveai o misiune contra-timp care-ţi cerea să calci pedala până la fund.
Iată că, la 8 ani de la povestea lui Tommy Angelo, famigliile mafiote revin în acţiune, într-o perioadă istorică înfloritoare pentru acţiunile ilegale: cel de-al doilea război mondial şi anii ’50. Protagonist este Vito Scaletta, tipicul băieţaş sicilian adus în America de părinţii lui amăgiţi de visul unei vieţi idilice. Dacă aţi văzut Naşul, Incoruptibilii şi alte filme asemănătoare, deja cam ştiţi ce urmează: visul american se duce pe apa sâmbetei, tatăl lui Vito are o slujbă mizeră, puţinii bani sunt aruncaţi pe băutură, iar băiatul apucă pe căi necurate.
 |  |  |
Noroc cu războiul, aşa că Vito preferă să ajungă pe front decât în închisoare, de unde revine erou medaliat. Reîntâlnirea cu vechiul său prieten de jafuri, Joe, îl va trimite însă pe drumul sinuos al mafiei din titlu, de la treburi mărunte până la asasinate de anvergură, care la un moment dat fac legătura şi cu primul joc al seriei, dar numai cei care au terminat Mafia îşi vor da seama cum şi unde. Pentru colecţionari, există postere cu cei mai căutaţi criminali (aproape 160) şi reviste Playboy (vreo 50), Achievements de deblocat şi numeroase statistici de îmbunătăţit.
Povestea include toate elementele necesare unei intrigi mafiote respectabile: famiglii rivale (trei la număr acum), capii tradiţionalişti versus cei care văd afacerile cu drogurile drept viitorul luminos, şmecherii de cartier cu aspiraţii înalte, problemele personale care se rezolvă cu pumnul şi/sau glontele în cap, trădări, dar şi prietenie adevărată. Per total, o combinaţie aproape reuşită, dacă unele părţi nu ar fi fost fie forţate (capitolul cu închisoarea), fie apărute din neant, fără vreo explicaţie (pastila cu „cârtiţa” FBI). În rest însă, intriga te prinde şi, urmărind strict linia narativă, fără plimbări de dragul plimbărilor, o să ai în jur de 10 ore de condus, împuşcat, cafteală cu pumnii, condus, împuşcat, cafteală, condus, împuşcat… ai prins ideea.
 |  |  |
Player Waypoint
În generozitatea lor, producătorii ne-au pus la dispoziţie metropola Empire Bay, ce reprezintă un amalgam de oraşe reale precum New York, San Francisco sau Los Angeles. Şoferii au la dispoziţie autostrăzi, drumuri de oraş cu o singură bandă împănate cu semafoare, macadamuri care să demonstreze că suspensiile erau pe vremea aceea doar arcuri amărâte, dar şi drumuri prăfuite de ţară unde se ascund cârciumi dubioase şi cimitire de maşini cu proprietari dispuşi să închidă ochii la provenienţa vehiculelor.
În afara misiunilor principale poţi să te plimbi prin tot oraşul (oarecum echivalentul Free Ride-ului din predecesor) şi, cu doar două, trei excepţii, poţi să continui povestea când ai chef. Orice maşină poate fi „împrumutată” şi folosită până la distrugerea totală, abandonată şi trecut la următoarea, în stilul unui hoţ respectabil care îşi asortează decapotabila cu smochingul.
Când un vehicul e parcat, ori spargi geamul, ori îl descui cu ajutorul unui şperaclu şi a unui mini-joc simplist, dar şi incomod dacă ai poliţia pe cap sau te grăbeşti să nu se răcească porţia de Carbonara. Alternativ, poţi să te pui în faţa maşinii şi să iei de guler şoferul după ce acesta frânează disperat ca să nu te facă afiş pe asfalt.
 |  |  |
Dacă vreun model ţi se pare tare de tot, el poate fi păstrat în garajul personal, reparat şi îmbunătăţit în atelierele speciale. Un element simpatic (dar parţial inutil, ţinând cont că poţi sălta orice maşină de pe drum) este posibilitatea de a schimba şi personaliza plăcuţele de înmatriculare pentru a fi sigur că nu te trezeşti cu poliţia pe urme când scoţi Roller-ul 330 la o tură pe Magherul din Empire Bay. Tot în aceste ateliere mai poţi modifica şi culorile maşinii dacă verdele pal nu te prinde.
După partea de condus, predominantă şi amuzantă, urmează cea cu împuşcatul. Cele mai multe misiuni implică scandaluri sub o formă sau alta, cu inamici în număr considerabil, prin inevitabile zone pline de lăzi, butoaie şi stâlpi după care să te poţi adăposti. Luptele corp la corp, pe care Vito le învaţă serios în închisoare, implică lovituri uşoare, grele şi „finishing moves” pentru a-ţi lăsa inamicul lat pe jos.
Aceste lupte îi salvează viaţa lui Vito în anumite momente, dar merg şi dacă ai chef să cafteşti un trecător pentru că nu-ţi place moaca lui sau să aperi o damă elegantă (dar nu prea pricepută la şofat) luată la înjurături de un şmecheraş căruia i-a boţit maşina. Din păcate, odată ce înveţi tehnica de counter-punch luptele devin triviale ca dificultate, la fel ca în Assassin’s Creed. E drept că nu eşti obligat să foloseşti tot timpul această combinaţie, dar dacă îţi asigură fără probleme victoria, de ce nu?
Armele de foc predomină însă, fiind modelate după cele istorice, iar supravieţuirea lui Vito depinde nu doar de precizia lui, ci şi de folosirea cu cap a punctelor de cover. Inamicii nu iartă, iar două, trei gloanţe sunt de ajuns ca ecranul să se facă roşu, în boxe se aude inima luând-o la goană, iar bara de viaţă scade drastic spre zero. Producătorii au ales metoda refacerii a la Gears of War sau Call of Duty, aşa că e de ajuns să te retragi din bătaia gloanţelor şi îţi revii parţial în câteva secunde. Chiar şi aşa, după lupte încinse rămâi cu o penalizare, aşa că soluţia pentru a-ţi reface sănătatea complet este să mănânci sau să bei ceva, fie la un bar, fie din frigiderul propriu.
Din păcate, la reţeta libertate-şofat-împuşcături se mai puteau adăuga destule elemente, chiar dacă producătorii ar fi fost acuzaţi că s-au inspirat din GTA. Magazine care pot fi jefuite sunt cam puţine, oamenii bătuţi pe stradă nu-ţi aduc şi bani, nu poţi să baţi femei (nici să te duci la bagaboante), iar ideile pot continua. Evident, nu orice activitate s-ar fi potrivit, dar altele ar fi fost apreciate, mai ales că discutăm de un joc fără niciun fel de multiplayer (nu oficial cel puţin, fiindcă fanii s-au pus deja pe lucru). Ce e mai deranjant e că producătorii vor introduce pe 7 septembrie elemente sandbox prin intermediul DLC-ului Jimmy’s Vendetta, iar unele porţiuni au fost tăiate cu totul, ceea ce ridică mari semne de întrebare vizavi de cât de completă e de fapt versiunea din magazin.
Pe de altă parte, nu prea te aştepţi să termini o noapte începută la bordel săpând o groapă într-un colţ retras de parc, nici să-ţi sară în aer camionul cu ţigări de contrabandă (ajutat de un cocktail Molotov), nici să afli adevăruri triste despre taică-tău… dar te aştepţi mereu să fie nevoie să lămureşti pe cineva băgându-i pistolul pe gât.
 |  |  |
Tommy şi maşina
De bază în îndeplinirea tuturor acţiunilor sunt armele şi maşinile. De fapt invers, pentru că mersul pe jos ar fi o activitate de prea lungă durată şi apoi, ce mafiot respectabil face jogging? N-avem maşini licenţiate, dar aspectul lor este potrivit epocii, iar modelele evoluează de la cele din timpul războiului spre cele elegante şi de lux din anii ’50.
Aşa că am încercat de toate: limuzine, maşini sport (excelente pentru a scăpa de poliţie), camioane de diverse dimensiuni (praf la manevrare, dar extrem de rezistente), autobuze, taxiuri (cu care nu mai poţi face misiuni ca în GTA sau chiar primul Mafia), un blindat de bancă (păcat că nu se pot fura bani din el), ba chiar şi un dric.
Cu maşinile de poliţie treaba e puţin mai dificilă, pentru că vei fi automat căutat nu doar tu, ci şi maşina respectivă. Puţină adrenalină nu strică însă, iar maşinuţele albastre cu girofar sunt puternice şi rezistente. Dacă o maşină este căutată, e de ajuns să o abandonezi ca să scapi de urmăritori, dar dacă ai şi fost recunoscut la volan, simbolul Wanted nu va dispărea până nu-ţi schimbi hainele, la tine acasă sau într-un magazin.
Şofatul în sine se poate realiza fie „normal”, fie ca simulare, caz în care manevrarea maşinilor devine mai dificilă (dar şi mai satisfăcătoare). De asemenea, există în continuare opţiunea limitării vitezei în cazul în care n-ai chef să atragi atenţia poliţiei, care va veni rapid să te amendeze dacă uiţi piciorul pe acceleraţie. Activarea limitatorului ajută şi la condusul maşinii dacă nu prea te pricepi la aşa ceva, pentru că se reduce din puterea accelerării, chiar dacă ai sub fund o sportivă decapotabilă.
 |  |  |
Armele poartă şi ele pecetea epocii de la mijloc de secol XX, cu emblematica mitralieră Thompson, alintată Tommy, pistoale (.38, celebrul Magnum), semiautomate, shotgun-uri, grenade şi sticle incendiare (la un moment dat vei folosi pentru scurt timp şi un MG 42). Aprovizionarea se poate face din magazinele aferente (unde poţi împuşca patronul când te grăbeşti) sau, dacă eşti leneş, de la inamicii morţi. De departe l-am preferat pe Tomiţă ca eficienţă asasină, urmat îndeaproape de pistolul semiautomat, însă ai acces şi la modele nemţeşti de război dacă ştii unde să cauţi.
Inamicii folosesc cu succes zonele de acoperire, nu se aruncă înainte ca berbecii ca să-i măcelăreşti, dar pe de altă parte sunt şi nişte trişori. Ei pot trage din cover (blind fire), aşa cum se poate în Gears of War sau Splinter Cell, în timp ce tu eşti forţat să te expui pericolului, lucru care devine agasant pe nivelul Hard de dificultate. În plus, damage-ul este inconstant: un headshot are efect letal, dar alteori un inamic cu 4 gloanţe în piept încă mai avea tupeu să se ridice, pe când altul decidea să dea colţul după o rafală în mână şi alta în picior.
 |  |  |
Atmosferă? Avem…
Primul Mafia a fost un joc axat pe poveste şi pe crearea sentimentului de respect pentru ceea ce reprezintă de fapt activităţi ilegale, chiar dacă într-o formă romanţată. Dacă ai văzut Naşul ştii la ce mă refer, la acea mafie americană, Cosa Nostra, cu reguli stricte, cu un cod al onoarei, cu famiglii rivale, dar totuşi reunite sub umbrela unei comisii care să ia decizii avantajoase pentru toată lumea, în aşa fel încât să nu le vină pe cap legiuitorii.
În Mafia II avem secvenţe cinematice pentru aproape orice, plus părţi semi-interactive realizate cu motorul jocului, actorii dau viaţă frumos personajelor, iar câteva dintre ele chiar ajung să îţi devină simpatice şi îţi pare rău după ele (când e cazul). Mama lui Vito este cea mai tipică mamă siciliană, vrea să aibă un băiat cinstit, chiar dacă sărac, sora lui are parte (ca multe femei din epocă) de un soţ afemeiat şi beţiv, Joe e prietenul de nădejde din copilărie, care însă are prostul obicei de a intra în tot felul de belele ş.a.m.d.
Vito visează la o casă frumoasă într-un cartier elegant, vrea bani, femei, putere, libertate… dar toate vin cu un preţ. De fapt, libertatea îi este limitată de soneria telefonului, trebuie să facă treburile murdare (la propriu) pentru şefii organizaţiei dacă vrea să aibă în buzunar banii care, teoretic, îi aduc fericirea.
Pe parcursul poveştii am fost totuşi deranjată că Vito nu pare a avea prea multe mustrări de conştiinţă, nici nu este afectat sentimental, să spunem, de anumite evenimente. Viaţa sa personală este oarecum inexistentă şi nici măcar nu încearcă sa se împace cu sora lui atunci când aceasta îl îndepărtează, deşi se ştie că cel puţin italienii epocii respective erau foarte legaţi de familiile lor.
 |  |  |
Partea proastă e că există o şansă destul de mare ca anumite „momentele emoţionale” să fie neinteresante fiindcă e greu să formezi o legătură sentimentală cu unele personaje secundare (considerate importante) doar prin prisma celor câteva secvenţe oferite în treacăt de producători. În schimb, aceştia au accentuat partea de prietenie, de loialitate faţă de Joe, dar şi faţă de cel care îl ajută să supravieţuiască în închisoare.
Într-un fel, chiar dacă nu complet reuşit, s-a încercat realizarea felului în care apartenenţa la o astfel de organizaţie tinde să dezumanizeze, să te facă să-ţi vezi întâi interesul propriu, cu rare sclipiri de sentimentalism, la final însă înnăbuşite de necesitatea de a supravieţui. Pe de altă parte, n-am fost foarte încântată de finalul ales (iniţial se vorbea chiar de finaluri multiple în funcţie de ce faci în joc, dar au fost „rase” pe parcurs), acesta lăsând destulă coadă de peşte pentru viitoarele DLC-uri sau chiar un Mafia III.
Poliţaii lor nu-s mai deştepţi ca ai noştri
Dacă ceva m-a deranjat foarte mult, acela a fost AI-ul cu inconstanţa acţiunilor sale. Poţi să treci liniştit pe roşu sau să furi o maşină de sub nasul unui poliţai care-şi face rondul, nu întotdeauna vei căpăta vreo reacţie. Pe de altă parte, dacă o patrulă te vede săltând o maşină, imediat sare pe urmele tale; dacă mai şi calci un pieton, eşti imediat catalogat maniac şi te vor împuşca de cum te văd, iar dacă alergi de bezmetic prin oraş vor crea cordoane ca să te oprească.
La fel, se vor repezi pe urmele tale să te amendeze imediat ce ai depăşit viteza legală, dar în multe cazuri vor ignora buşelile cu alte maşini. Alteori, e suficientă o simplă atingere nevinovată ca să le sară ţandăra şi să te aresteze pentru „hit and run”, dar n-o să dea doi bani pe faptul că mergi în zig-zag pe autostradă ca să-ţi intimidezi colegii de trafic. Lucru care te face să te întrebi la un moment dat de ce există atâţia poliţişti în Empire Bay dacă nu-şi fac treaba cum trebuie. Nici ceilalţi participanţi la trafic nu sunt mai cu moţ, pentru că vor intra în tine uneori cu o seninătate de-ţi vine să le înfigi un shotgun între urechi şi să apeşi trăgaciul… de mai multe ori (lucru pe care-l şi poţi face).
 |  |  |
În cazul în care jefuieşti un magazin, în nici cinci secunde poliţia se va prezenta la faţa locului de parcă deja se ştia unde vei da lovitura. Dar am păţit şi o fază amuzantă (pentru mine, ruşinoasă pentru programatori), în care am intrat într-un magazin de haine, paşnică… şi eu ca omul, să văd noua colecţie.
Un NPC sare la mine la bătaie fără motiv, eu mă apăr, apare poliţia din neant şi sunt urmărită, wanted, tot ce vrei. Mă bag după tejghea, fiindcă nu-mi place să mă îngraş cu plumb, salt şi banii din casă (tot erau pe acolo), în timp ce poliţaii trăgeau de zor în zid, într-un inamic invizibil. După câteva minute, pur şi simplu am ieşit din magazin, am furat o maşină şi am plecat, scăpând evident şi de urmărire.
De altfel, ieşirea din raza vizuală a poliţiei este suficientă pentru a scăpa de arestare sau amendă în cazul infracţiunilor minore. O chestiune pe de o parte utilă şi necesară prin însăşi design-ul jocului, pe de altă parte făcută prea simplu, fiindcă AI-ul renunţă prea uşor sau, din contră, devine brusc un catâr psihopat. Mi s-a întâmplat chiar ca o maşină de politie sa intre intenţionat în mine, ca apoi să mă dea tot pe mine vinovată şi să mă urmărească. E drept că se poate trăi cu aceste scăpări (nu că ai avea de ales), dar e păcat să vezi cum comportamentul tâmp al locuitorilor din Empire Bay strică impresia generală.
Scriptarea la sânge a misiunilor nu ajută nici ea foarte mult, deoarece combinaţia de „trial and error” cu checkpoint-uri plasate total aiurea îţi va scoate peri albi în multe situaţii (a se vedea de exemplu misiunea cu abatorul, când inamicii care stau la o ţigară nu se mişcă de acolo până nu ajungi într-o cameră specifică).
 |  |  |
Văd bucăţi de zid pe jos
Partea grafică va fi ca de obicei controversată, cu obişnuitele tabere: unii vor zice că arată bine, alţii că pentru 2010 e cam învechită. Lucrurile sunt însă undeva la mijloc, ca de obicei afectate de subiectivismul fiecăruia. Personal, am apreciat stilul grafic şi atenţia la detaliu pentru a capta epoca, în special în ceea ce priveşte maşinile. Interioarele sunt şi ele decorate corespunzător, m-a distrat enorm mobilierul funky cu flamingo din apartamentul lui Joe, restaurantele sunt pline de lemnărie grea, tipică, în timp ce zonele sărace au clădiri jerpelite, cu locuinţe jegoase. La rândul lor, reclamele se schimbă şi ele odată cu trecerea timpului, de la postere „motivaţionale” din timpul războiului la cele „flashy” pentru maşini, bere şi ţigări.
Din păcate, lip sync-ul cam lasă de dorit în secvenţele cinematice, ceea ce este deranjant pentru că avem de-a face cu o cantitate impresionantă de astfel de filme. Animaţiile sunt decente, dar personajele sunt cam ţepene când vine vorba de realizarea unor acţiuni, cum ar fi urcatul în maşină.
Nici varietatea modelelor nu este prea mare, cel puţin figurile feminine dând impresia că sunt clonate. În schimb, NPC-urile mai importante seamănă măcar 30-40% cu personajele din filmele celebre cu gangsteri şi respectă clişeele: contabilul şi cămătarul au ochelari, capii mafioţi au vârste respectabile, dar există şi unul mai tânăr şi rebel, în timp ce consiglierii sunt şi ei bătrâni şi înţelepţi.
 |  |  |
Mafia II vine şi cu suport pentru PhysX şi 3D Vision, aşa că am avut ocazia să fac şi ceva experimente. Am început cu un ATI 5830, fără PhysX, unde framerate-ul se învârtea pe la 40-50 de cadre pe secundă, cu toate detaliile la maximum. Apoi am trecut la un GTX 460, am activat fizica şi, ce să vezi, PhysX pe High te duce la circa 25-30 de frame-uri pe secundă, acceptabil, dar cu dese scăderi spre 10 cadre în momentele în care jocul încarcă anumite zone.
În schimb, cu ceva tweak-uri, se poate reveni la un framerate decent, efectele fizice fiind cel mai vizibile în lupte: bucăţile de zid, aşchiile de lemn, toate resturile, praful ridicat de maşină, apa, picăturile de ploaie sunt foarte bine redate. Pe de altă parte, bucăţile au mereu aceeaşi dimensiune şi formă, nu sunt randate dinamic, deşi posibilitatea există.
Şi Mafia II cade în păcatul excesului de HDR, de luciu, în special pe maşini, dar există şi momente foarte spectaculoase, la apusuri de soare, când razele se strecoară printre copaci sau luminează apa. Schimbarea anotimpurilor şi ciclul zi/noapte (static, din păcate) sunt şi ele foarte bine realizate, iar la partea arhitecturală oraşul este foarte variat, de la parcuri şi cimitire de maşini până la zgârie-nori şi cartiere de lux, inclusiv un semn asemănător celui de la Hollywood, doar că numit Hillwood.
Bug-uri prea multe n-am remarcat, doar un aspect bizar al hainelor lui Vito (probabil de la fizică), poziţii amuzante ale inamicilor morţi şi, la un moment dat, lipsa personajului dintr-o secvenţă cinematică, deşi derularea ei mergea fără probleme.
Foarte mult am apreciat coloana sonoră, cu melodii din epoca respectivă, adaptate inclusiv anotimpului: la începutul jocului l-am ascultat pe Sinatra cu tematică hibernală, ca apoi să se treacă la rock’n’roll, Mambo Italiano în versiunea sa originală sau blues-uri şi jazz. Din păcate, doar trei radiouri s-au dovedit cam puţine iar melodiile se repetă, dar nu până într-acolo încât să devină enervante. La fel, dialogurile sunt excelent realizate, accentul italian condimentează fără exagerări, iar personajele se ironizează între ele cu replici tipice unor prieteni foarte buni, care se pot înjura în glumă fără să scoată pistolul.
Per Aspera Ad Astra
La fel ca şi povestea, voi termina într-o notă dulce-amăruie. Mafia II putea fi mult mai mult, deşi este şi acum destul de atmosferic. Activităţile secundare puteau fi mai multe şi mai diverse, iar AI-ul mai bine lucrat. Povestea reuşeşte totuşi să surprindă cel puţin atmosfera anilor ’40-’50, dacă nu şi pe cea a activităţilor mafiote aflate în perioada lor de glorie. Avem destulă „carne” pe scheletul narativ, iar toate ingredientele sunt la locul lor pentru ansamblul intrigii. Că proporţia lor este pe alocuri greşită în plus sau în minus, asta rămâne la latitudinea jucătorilor să decidă dacă totalul merită efortul sau nu.
Personal am fost prinsă în atmosferă şi poveste, alţii au considerat-o cam banală. Da, e plină de clişee, le-am descoperit de la o poştă, dar până la urmă de asta era nevoie pentru a crea, cum spuneam, acel sentiment de respect şi chiar apreciere pentru ceea ce erau (şi sunt în continuare) de fapt asasinate nemiloase, băi de sânge, lupte pentru teritoriu, contrabandă, şantaje, cămătărie sau trafic de droguri. Totul făcut însă elegant, la cravată şi costum, în restaurante şi maşini (furate) de lux.
 |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
