“Toate-s vechi şi nouă toate” – M. Eminescu despre lansarea World of Warcraft: Cataclysm
E ora patru dimineaţa şi un individ din ghildă urlă exasperat pe voicechat, ameninţă, înjură şi se smiorcăie pentru că n-a primit (din neatenţie) o armură care îl face cu aproximativ 1,5% mai puternic. Ofiţerii anunţă o pauză de cinci minute în care să decidă cum să rezolve drama existenţială a păgubitului, prilej cu care fugi cât te ţin picioarele încrucişate înspre baie.
Caşti ca un hipopotam şi te studiezi în oglindă – cearcăne formate peste cearcăne mai vechi, înghesuite sub ochi atât de obosiţi şi galbeni încât ai zice, dacă n-ai şti mai bine, că ai probleme la ficat. Dacă te-ar vedea, maică-ta ar ţâţâi cum face de obicei şi ţi-ar reproşa pentru a mia oară că stai douăşpe ore pe zi cu ochii în sticlă. Taică-tu nici nu mai vorbeşte cu tine, iar mersul la facultate e o amintire atât de distantă încât îţi provoacă nostalgie.
Dacă îţi e teamă că WoW: Cataclysm te va transforma în personajul din rândurile anterioare, nu trebuie să-ţi faci griji. E imposibil. Cândva etichetat drept cea mai periculoasă dependenţă după heroină şi Facebook, controversatul MMORPG şi-a redus drastic din pretenţiile cândva cauzatoare de divorţ. Raportul efort/recompensă este considerabil mai mic, atât misiunile din zonele de început nou-introduse, cât şi cele de nivel înalt fiind fără doar şi poate mai interactive, mai intense şi mai puţin repetitive. Unde mai pui că în sfârşit există fire narative împodobite cu filmuleţe şi animaţii sugestive, în locul puzzle-ului abstract de informaţii care trebuiau căutate până acum pentru a înţelege povestea de fundal.
 |  |  |
După mai bine de şase ani de umblat teleleu prin universul Warcraft, am ajuns la concluzia că toate zeităţile malefice din joc apar ca venerabilii valeţi cu hanorac din absolut toate parcările bucureştene – încălcând bariera dimensională care delimitează armonia şi buna-dispoziţie a populaţiei şi enunţând teorii demente despre ce şi cum li se cuvine. Ragnaros în Vanilla (a se citi "originalul" WoW) păzea parcarea din subsolul MallTen Core, C’thun a erupt în Ahn’Qiraj ca să bage lasere în ochii trecătorilor, iar Illidan şi-a făcut apariţia ca de nicăieri într-o clădire abandonată din Outland, mormăind ceva despre trădare şi sete de apă de izvor de lună.
Aşa şi Deathwing – a strâmbat tabla unui continent întreg, încurajat de alţi doi coate-goale nihilişti (Yogg-Saron şi C’thun), dintr-o ură ancestrală faţă de oricine nu l-a băgat în seamă de la Warcraft II încoace. Ne ameninţă că sfârşitul va veni repede şi îl cred, pentru că până şi cei mai lenţi dintre camarazii mei au parcurs cele cinci noi niveluri de experienţă înainte de sfârşitul primei săptămâni de joc.
Astfel, Cataclysm e un WoW mai intens şi mai concentrat care de această dată reduce la jumătate cantitatea de experienţă necesară avansării la nivel maxim, câştigată în poate cel mai aprins în culori conţinut oferit de Blizzard până acum. Ce-i drept, vechiul-nou continent e mai restrâns decât plaiurile nesfârşite ale lui Wrath of the Lich King, de exemplu, dar compensează prin dinamism şi densitate.
Precum proverbialul dealer din curtea şcolii (pe care eu unul nu l-am văzut niciodată), Blizzard n-a neglijat nici potenţialii începători, „marfa nouă” fiind reprezentată de câte o rasă pentru fiecare facţiune (Goblini pentru Hoardă şi Worgen pentru Alianţă), cu o zonă de start proaspătă şi poveşti imersive care conturează simplu, clar şi convingător integrarea acestora în conglomeratele de rase deja consacrate.
 |  |  |
Mercantilii şi viclenii Goblini îşi fac apariţia în zone tropicale foarte asemănătoare cu cele din seria Monkey Island, pe fundalul unei telenovele cu trădări şi replici de film american cu liceeni. De cealaltă parte a baricadei, Worgenii trăiesc o adevărată dramă gotică prin prisma obişnuitului conflict cu (ironic) cea mai xenofobă dintre rase: oamenii.
În cazul ambelor facţiuni proaspete, curba de învăţare e optimizată chiar şi pentru rătăciţii de pe Facebook, iar adâncimea narativă e suficient de captivantă încât să motiveze şi cei mai înrăiţi dintre veterani să dea o tură. Dacă nu vă plac arătările debutante, dar visaţi la o combinaţie care în mod explicabil nu a apărut de la lansare (precum Human Hunter, de exemplu) puteţi explora clasele deblocate acum. Cert e că dezvoltarea unui personaj de la zero nu mai e atât de anevoioasă cum vi s-ar părea, în principiu pentru că sistemul deja consacrat Dungeon Finder automatizează atât formarea unui grup adecvat pentru instanţe, cât şi teleportarea acestuia la faţa locului.
Ba mai mult, conţinutul dungeon-urilor a fost alterat, de la skin-urile boşilor şi mob-ilor (mult mai variate) la abilităţile acestora, care s-ar putea să dea un pic de furcă cui n-a mai văzut mecanicile de PvP din raiduri. Însă jucătorii decenţi vor găsi provocările destul de modeste oricum. Iar farmarea instanţelor devine repetitivă foarte repede, drept pentru care vă veţi lua, probabil, inima în dinţi şi veţi ieşi să înfruntaţi lumea răvăşită de război.
Moment în care vine prima dintr-un lanţ de surprize plăcute: Azeroth a fost refăcut într-o formulă care într-adevăr arată de parcă un rău primordial şi-ar fi ieşit din pepeni şi ar declanşat o apocalipsă sau ceva asemănător. Crăpături largi, palete de culoare ceva mai saturate decât saturaţia oricum puternică cu care ne-am obişnuit, cratere noi care deschid cărări ceva mai logice către tărâmuri deja cunoscute.
Design-ul uşor rigid al continentelor din vanilla a primit operaţii estetice semnificative, dacă prin operaţii estetice înţelegem un tratament de redefinire vizuală prin hidratare cu lavă şi implant de vulcani. Chiar şi latura interactivă a suferit îmbunătăţiri majore – să luăm Azshara, de exemplu. Deşi era una dintre cele mai atmosferice teritorii ale lumii vechi, arhitectura plină de hârtoape şi distanţele astronomice ce trebuiau parcurse pentru a îndeplini cerinţele misiunilor i-au ţinut atracţia turistică la un nivel scăzut. Acum, golful multicolor e o nebunie de tentaţii.
 |  |  |
Ca să mai ofere un soi de tic comportamental drept obstacol consumator de timp, Cataclysm a fost infuzat cu o profesie secundară nouă – arheologia – nu teribil de utilă, dar pe gustul colecţionarilor cu dependenţa formată. Există câteva artefacte interesante produse de aceasta, dar timpul brut necesar creşterii ei se compară mai degrabă cu cel dintr-o profesie principală decât pescuitul, gătitul sau bandajele din aceeaşi clasă.
Pe de altă parte, nuanţele destul de repetitive specifice sfârşitului lumii imaginat de producători m-au făcut să-mi fie dor de variaţia cromatică extremă din trecut. Poate sună ciudat pentru oricine are lucruri mai bune de făcut decât să exploreze mii de hectare virtuale, dar odată cu eficientizarea raportului timp/distracţie s-a pierdut un aspect, cred eu, foarte important din WoW. Izolarea explorării unei zone alterna cu revenirea la civilizaţie, raidurile sau battleground-urile în care te înghesuiai între semeni în căutarea gloriei. Explorarea în sine, lipsită de pârghii, ajutoare sau indicaţii mură în gură avea meritul imersiunii.
 |  |  |
Există cu toate astea un element atrăgător chiar şi pentru vechii jucători suprasaturaţi de aceleaşi zone şi itinerarii pentru creşterea eficientă a avatarului. Zonele şi-au alterat conţinutul, au trecut printr-un facelift atât la nivelul texturilor, cât şi aranjării logice a elementelor de design în rezolvarea quest-urilor, iar interfaţa arată mai bine ca oricând, eliminând aproape cu totul necesitatea multor addon-uri considerate odinioară la fel de importante pentru înlesnirea jocului precum Autotune pentru cariera Innei.
Practic, Blizzard dă impresia că e gazda aia care a ţinut petrecerea în debara ca să apropie mai mult musafirii unii de alţii – dai mai des de lume, dar sunt aceiaşi autişti antisociali care preferă să descifreze subtilităţile matematicii unei mâini de ajutor. Aşa că Blizzard a adus premii, concursuri şi un clovn la chef: perk-uri deblocate de către ghildă ca întreg, odată ce a crescut în nivel. Reputaţia pe care o alimentezi şi o întreţii cu ghilda nu se mai traduce prin nepotismul informal care te aştepta în momentul distribuţiei comorilor de la finele bătăliei cu vreun boss, ci bonusuri colective şi deblocarea echipamentului de la vendor-ul de ghildă.
Bonusuri care te ajută nu doar la creşterea unui personaj – de la echipament de tip heirloom până la creşteri pasive ale cantităţii de experienţă primite – ci şi activităţile cotidiene ale unui gamer care ia WoW-ul în serios, ca slujba pe jumătate de normă şi remuneraţie nulă care este (reparaţii mai ieftine, învieri fără asistenţă medicală, viteză adiţională a transportoarelor şi diverse alte jucării utile).
La 80, lucrurile sunt ceva mai însorite. Deşi avem doar cinci zone noi, nivelul de detaliu este şi el mai ridicat – Hyjal, Uldum şi Twilight Highlands nu mai sunt doar portiţe încuiate, dar adevărata surpriză este lumea subacvatică din Vashj’ir şi catacombele ameţitoare din Deepholm. Trecerile sunt şi ele mai rapide odată ce pui mâna pe frâiele unei bestii zburătoare, căci ridicolul cauzat de lipsa zburătoarelor în Azeroth a fost eradicat.
Când ajungi la 85, nu te simţi sleit de puteri, iar noul design aduce cu sine curiozitatea exploratorului care survolează fiecare colţişor de hartă după vreun mesaj secret sau Easter Egg. La 85, ai ce să faci şi respiri uşurat odată cu realizarea faptului că nu trebuie să demisionezi ca să poţi alimenta nevoia prioritară a existenţei tale.
 |  |  |
Bun, eşti pe cai mari acum. Vrei să te bucuri de ceea ce se cheamă end-game content, pentru că derularea unui generic de final ar fi fost un adevărat cataclism pentru veniturile lunare Blizzard. Pentru cine consideră mintea umană singurul adversar suficient de imprevizibil încât să nu devină anost, PvP-ul clasic mai primeşte două stadioane: Twin Peaks (Capture the Flag), Battle for Gilneas (Domination) şi un fel de Wintergrasp mai puţin haotic şi primal, Tol Barad.
Arenele sunt în continuare disponibile, iar sistemul Ranked Battleground oferă o motivaţie ceva mai solidă spiritului de competiţie amorţit. Pe aceeaşi notă, PvE-ul a primit şi el un şut de trezire după ultima bară de experienţă umplută, pentru că e considerabil mai greu decât ce am vizitat în plimbare relaxată prin Northrend sau Outland: şapte dungeon-uri de câte 5 oameni şi evident, formaturile eroice, urmate de patru dungeon-uri de raid, dintre care unul disponibil doar în fereastra de timp în care controlaţi Tol Barad.
Duşmanul existenţial promis în momentul implementării e Argaloth, nume care pentru orice antropolog cu acnee reprezintă încă un Pit Lord. Din fericire, nu mai există diferenţe de recompensă între formaturile de 25 şi 10 oameni, astfel încât e mai uşor să polarizaţi un grup solid care să nu apeleze la scuza „da’ noi de ce îl cărăm pe ăla care nu ştie să joace?” de fiecare dată când o face de oaie.
Bastion of Twilight, Throne of the Four Winds, Blackwing Descent, Firelands şi Throne of the Ancients promit să vină, aşa cum am fost obişnuiţi, la fiecare patch major, fiecare cu dificultăţile specifice raidului şi recompense foarte spartan concepute, fără a scădea însă din importanţa gear-ului în urmărirea progresului.
 |  |  |
Prima instanţă cu care veţi face cunoştinţă post-WotLK va fi Blackrock Caverns, adiţie în hub-ul ce serveşte drept cartier general al orcilor Blackrock. Alternativ, veţi putea lua party-ul cu voi în Abyssal Maw, situat în Planul Elemental, ce preia tematica subacvatică a Vashj’Ir-ului. Complexul conţine două dungeon-uri, unul omonim şi Throne of the Tides, însă doar cel de al doilea e accesibil momentan. Nuanţele azurii sunt ulterior înlocuite de formaţiuni calcaroase cam ca o recapitulare a materiei la geografie pentru Bac, pentru că două niveluri mai târziu ajungem să vedem Deepholm, ambasada elementului Pământ din ceea ce începe să semene mai degrabă cu un episod din Captain Planet decât un expansion World of Warcraft.
Alternativa, pe aceleaşi considerente şi cu aceleaşi menţiuni, este Vortex Pinnacle, dar în loc de bolovani cu personalitate va trebui să puneţi la punct nişte aere cu… aere, elementali pe care eu unul n-am înţeles niciodată cum exact îi distrugi, fizic. Apoi, după atâtea abureli primordiale, Lost City of the Tol’vir e locul perfect pentru un rendez-vous dacă fetişul vostru ideal constă centauri înaripaţi rătăciţi prin grădini botanice. În cele din urmă, revenim cu picioarele pe pământul Kalimdor-ului, unde misterul acelui Uldum mâzgălit pe hartă în deşertul Tanaris e rezolvat.
 |
Asta fiindcă în vremurile în care un băţ albastru era cea mai mov recompensă pe care o scăpau căpcăunii rezidenţi ai Dire Maul-ului din mână prin sucombare, Uldum era doar un substantiv propriu. Acum, cuvântul e asociat cu o excursie anacronică în ingineria universului Warcraft, probabil cea mai filozofică drumeţie din joc. Deşi trimiterile şi aberaţia spiralează înspre cercuri mai înalte, ne amintim subit că suntem în World of Warcraft şi nu Enter the Void când descoperim catacombele următoare: întoarcerea la clasic e marcată de Grim Batol, o metropolă cândva proprietate a dwarfilor, acum teren de joacă pentru minionii anarhişti ce-l slăvesc pe Deathwing.
E important de ştiut că lucrurile se leagă destul de bine la prima parcurgere, fiindcă nu puteţi folosi teleportorul inclus în Dungeon Finder până nu vă mişcaţi la faţa locului, fie prin Flight Path-uri sau achiziţionarea abilităţii de a folosi flying mount-uri în Azeroth. Dar să nu răsuflaţi uşuraţi după ce vă apropiaţi de ultimele encounter-uri, pentru că recompensele sunt însoţite de promisiunea adaptării unor structuri clasice (Ruins of Ahn’Qiraj ) împreună cu două dungeon-uri noi.
 |  |  |
Dacă nu a fost clar până acum, WoW e tot WoW. Cataclysm are aceleaşi merite şi manierisme pe care le-a avut fiecare expansion în parte şi aceeaşi perfecţionare clădită pe umerii mecanicilor vechi. Sunt însă deja prea mulţi ani de la lansare pentru vreun experiment şi drept urmare, poate fi etichetat drept valsul vienez al jocurilor video: da, există de pe vremea lui Pazvante Orcu’ şi da, ne învârtim în cercuri, dar dacă lumea de pe scenă se simte bine, iar numărul e suficient de mare cât să nu se oprească orchestra, trebuie să aibă ceva anume care animă petrecăreţii după venirea serii.
 |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
