Era o vreme când apreciam ideea de franciză. Mi se părea că ataşamentul faţă de anumite standarde, aprofundarea unor noţiuni familiare şi ocazia de a continua sau dezvolta un univers descris anterior erau motorul care alimentează un trademark. Mi se părea că pot avea încredere în ceva cu pedigree şi că lucrurile de firmă vin cu o garanţie de calitate superioară. Credeam în puterea licenţei şi în conservarea unor valori în trust.
Apoi am împlinit 7 ani.
Să fim serioşi. Francizele au fost înfiinţate pentru un singur motiv. E vorba de bani. E o industrie, fie ea şi industria plăcutului, divertismentului şi nu dă nimeni o ceapă degerată pe ceva atât de imaterial ca respectul sau respectarea unor standarde imaginate de fani. Nu e vesel şi nu e trist – e un fapt al vieţii şi trebuie luat ca atare. Poate vă aşteptaţi la o explicaţie mai spectaculoasă, dar adevărul nu trebuie să fie spectaculos. Adevărul trebuie să fie palpabil, la îndemână. Şi adevărul e că trebuie să fii naiv să crezi că ţi se datorează ceva din partea industriei divertismentului digital. De aceea găsesc ridicolă indignarea omniprezentă pe forumuri.
Asta nu înseamnă că cel mai recent Call of Duty e un pas înainte. E pur şi simplu un produs logic dacă scopul e să încasezi nişte bani. Ori luând aceste lucruri în considerare, Black Ops putea la fel de bine să fie numit Modern Warfare 2.5. Noutăţile pe care le aduce ţin de funcţionalitate şi detalii, dar dacă mijeşti ochii o să vezi acelaşi peisaj. Aşa că dacă MW şi/sau MW2 te-au lăsat rece, opreşte-te din citit aici.
În caz că ai continuat, trebuie să accepţi în primul rând că vorbim în esenţă de o ediţie nouă a unui joc vechi. Priveşte lucrurile aşa: dacă nu ţi-a plăcut un film vechi, care sunt şansele să te dea pe spate un remake?
 |  |  |
În pană de gloanţe
Până acum au apărut mai multe shootere de război decât au fost războaie. Cam fiecare eveniment istoric şi-a găsit punerea în scenă într-un colţ de Medal of Honor/Call of Duty/Nume vag eroic scos parcă dintr-o melodie de Sabbathon. Producătorii s-ar fi aflat într-un mare impas dacă n-ar fi luat lecţii de la Michael Bay, Baronul Munchausen şi programa de istorie a sistemului şcolar din România – dacă fabulezi destul, orice pălăvrăgeală de bancheri se poate transforma într-o epopee incitantă. Plus explozii. Nu uita să adaugi explozii.
Astfel, Black Ops se desfăşoară în zonele fierbinţi ale celui mai lipsit de conflicte segment din istoria umană de la inventarea înjurăturii încoace: Războiul Rece. Asta însă nu scade din intensitatea filmului de acţiune ilustrat: masacrul din Golful Porcilor se desfăşoară ca un film cu Eric Bana, gulagurile sunt nişte grădiniţe cu program flexibil şi ofiţerii nazişti din flashback-uri nu pot să reziste cinci minute fără să gazeze pe cineva. Nu, serios. E modul Activision de a se spăşi pentru nivelul cu aeroportul din MW2.
Dincolo de momentele Kodak ale poveştii, animate de altfel foarte convingător şi intens, campania e o rostogoleală înfiorător de liniară. Structura e o serie de povestiri în ramă cu durata totală de circa 8 ore pe care le veţi petrece împuşcând cam tot ce răcneşte în limbi străine, fiecare misiune fiind evocată ca o amintire în timpul unui interogatoriu sub tortură.
 |  |  |
Vizual, momentele în care aluneci pe sfoară, te arunci în slow-motion prin acoperişuri sau înghiţi bocanci înzăpeziţi sunt senzaţionale. Există însă două probleme – o dată că e atât de scriptat totul, încât simţi că nu participi deloc la ceea ce ar trebui să fie până la urmă o experienţă interactivă. Mai mult, poţi da peste nişte rateuri de declanşare a evenimentelor de rămâi perplex.
„Păi bine bă, Call of Duty a fost dintotdeauna scriptat la sânge”. Ştiu, dar când un camarad se repede la o balustradă şi începe să tragă de nebun, iar un inamic apare în spatele lui, împinge un dulap şi începe să te împuşte pe tine, neavând nicio treabă cu duşmanul aflat la 1m de el, parcă ţi se cam ia de atâta scriptare. La care se adaugă faptul că avansezi parcă printr-un tunel nesfârşit, punctat ocazional de momente “gauntlet”. De fapt, mă şi întreb de ce mai ai în dotare mişcarea de strafe, când level design-ul aduce mai degrabă a Virtua Cop (sau orice rail shooter) decât, să zicem, Quake.
Minigame-urile din titlurile anterioare (bombardamentele ghidate, controlul rachetelor) sunt aici înlocuite de o secvenţă foarte scurtă, similară cu un joc de tactică sau variaţiile obligatorii de genul — pilotarea unui elicopter şi alte dispozitive motorizate înarmate. Dar în rest, cum ziceam, rail shooter întrerupt mult prea des de secvenţe în care controlul ţi-e smuls din mâini.
Cu toate astea, campania e ceva mai lungă decât în ultimele titluri, sau shootere în general. Te plimbă prin mai multe perioade şi zone geografice, ajustate adecvat senzaţiei de Război Rece încălzit prin explozibil plastic. Vietnam-ul preia atmosfera din Platoon al lui Oliver Stone (cu tot cu Rolling Stones) şi toată şaorma belică e învelită într-un twist psihedelic.
Unde-s mulţi…
Aşa ajungem la multiplayer. Că doar nu era să daţi circa 50 de euro în climatul economic actual pe 10 ore de film ocazional interactiv. Multiplayer-ul e exact de tipul Modern Warfare, simplificat şi eficientizat. Dar tot aia: avansaţi în nivel şi deblocaţi arme şi unelte de personalizare. La nivelul 50 puteţi reseta totul pentru ceea ce se cheamă Prestige Mode – un icon mai colorat şi câteva deblocări exclusive. Achievement-urile vă dau calupuri de experienţă şi aveţi o insignă ce poate fi personalizată. Atâta tot că inventarul nu se umple doar în urma deblocărilor – aici strângeţi şi bani, iar cu bugetul strâns urmează să şi achiziţionaţi jucăriile înainte de a le putea folosi.
În acest mod, aveţi mai mult control asupra dezvoltării arsenalului şi pe lângă asta, mai puteţi încerca să îndepliniţi şi contracte, multe dintre ele fiind contratimp. Practic, vă angajaţi să omorâţi x nefericiţi cu diverse arme în y minute, să aveţi mai multe kill-uri decât decese la sfârşitul unui meci, să terminaţi în top 3 ş.a.m.d. Evident, recompensele sunt mai mari decât creditele pe care le folosiţi pentru a cumpăra un contract, iar cu cât este mai dificilă sarcina, cu atât şi valoarea totală este mai mare. Depinde cât de siguri sunteţi pe abilităţile voastre.
 |  |  |
Armele sunt de format standard, cu tot cu accesorii – cătările, lunetele, lansatoarele de grenade care au dat naştere sintagmei “Noobtuber” şi chiar un lansator de flăcări. AK-47, M16, MAC11 fireşte că nu puteau lipsi şi avem şi jucării mai excentrice: cuţite ruseşti de aruncat, arbaletă cu săgeţi explozibile ce se lipesc de inamici sau grenade cu gaz otrăvitor. Killstreak-urile au revenit şi ele, cu elicoptere, radar şi alte pachete cu surprize. Din fericire, a fost scoasă bomba nucleară, ultima şi cea mai distractivă asistenţă invocabilă prin telefon fiind acum o brigadă de ciobăneşti germani care îţi ucid adversarii cu o muşcătură.
Hărţile mi se par mai reuşite decât cele din MW2, cu mai multe ascunzători, intrări ceva mai imprevizibile şi – cu excepţia unei singure hărţi – dificultăţi notabile în a acoperi toate unghiurile simultan. Exceptând Nuketown, o să puteţi purta măceluri organizate în modurile de joc consacrate şi prin asta mă refer la Search & Destroy (Counter-Strike, în esenţă) sau cele cu obiectiv tactic, nu Free-For-All sau Team Deathmatch. Apoi, mai trebuie spus că nu există premade-uri – chiar dacă vă invitaţi prietenii să joace pe acelaşi server, cele Ranked distribuie aleator lumea.
Entuziaştii FFA-ului şi mizantropii de pretutindeni mai au un motiv de bucurie: ceea ce se cheamă Wager Match, un mod de joc cu seturi de reguli alternative (gen schimbarea armei după fiecare frag sau interval de timp fix; doar arme excentrice, un singur glonţ pe ţeavă) în care pariezi credite şi câştigi bani doar clasându-te pe unul din primele trei locuri. Hărţile sunt fireşte, mult mai mici (adică doar bucăţi din cele standard) şi se joacă în 6. Dacă eşti bun, te îmbogăţeşti ca-n poveşti, dacă nu, dai rage quit fiindcă te-a falimentat un adversar cu un Tomahawk în scăfârlie.
 |  |  |
Deşi mi se pare redudantă această menţionare, pretenţiile de ceva realism pe care le-ar putea avea unii nu vor fi satisfăcute nici măcar pasager: reculul, sunetele şi efectele armelor au treabă mai degrabă cu Unreal Tournament decât cu planeta Terra, perioada Războiul Rece. Bine, la capitolul realism nici nu pot spune că s-a dorit vreodată cu ardoare aşa ceva în CoD, dar calitatea sunetului este dezamăgitoare dacă o comparăm cu principalul competitor sau chiar şi cu predecesorii.
Campania Co-op promisă cândva de Activision nu apare nicăieri, aşa că n-o mai căutaţi. Există însă un mod survival co-op cu zombie, elemente de management (cumpărarea armelor, deschiderea de noi zone pe bani, construcţia baricadelor), dar nu e teribil de longeviv şi în comparaţie cu orice zombie shooter contemporan e o glumă răsuflată.
Servere şi adversari sunt cu duimul, deci nu veţi avea probleme în a juca orice mod, la orice oră. Presupunând, desigur, că aveţi un PC adecvat: Black Ops a fost optimizat în glumă, bătaie de joc sau deloc, depinde cum vreţi să vedeţi situaţia. Dacă nu deţii un PC high-end, trebuie să tai din detalii până arată ca un shooter vechi de 6 ani ca să ai şi framerate decent, iar partea proastă e că nici nu arată extraordinar, în condiţiile în care hărţile sunt mult mai mici, populaţia mai redusă şi terraformarea absentă. Măcar producătorii îşi dau silinţa şi încearcă să rezolve prin patch-uri problemele semnalate de comunitate, însă rămâne de văzut dacă pretenţiile tehnice exagerate ale jocului nu le vor asigura acelaşi tratament celor de la Treyarch cu cel primit de IW din partea Activision.
 |  |  |
Punând totul cap la cap, ideal e să vezi Black Ops detaşat, ca o listă de chestii adăugate sau scoase faţă de Modern Warfare 2: avem lean, servere dedicate (însă doar de închiriat), dar şi cam tot ce i-am reproşat precedentului Call of Duty, alături de o campanie chiar mai asemănătoare unei călătorii cu tramvaiul şi o optimizare ce l-a făcut pe Bossman să se întrebe de ce mi-a dat pe mână acest joc înainte să-mi fac un upgrade serios.
 |  |  |
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
